MÂNÁ, mân,
vb. I.
Tranz. 1. A dirija mersul unui animal sau,
p. ext., al unui vehicul (cu tracțiune animală); a îmboldi, a stimula, a îndemna la mers. ◊
Expr. (
Fam.) A mâna porcii la jir = a sforăi în somn. (
Fam.) Mână măgaru! = pleacă de aici! ia-o din loc! dă-i drumul! ♦
Fig. (
Fam.) A determina pe cineva să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel; a îndemna, a îmboldi. ♦
Intranz. (
Pop.) A merge; a zori, a se grăbi. Mâna cât putea de repede.
2. (
Pop.) A lua, a duce, a târî cu sine.
3. (
Pop.) A trimite pe cineva să se ducă undeva sau să facă ceva.
4. (
Pop.) A pune în mișcare; a acționa. –
Lat. minari „a amenința”.
MÂNÁRE, mânări,
s. f. Acțiunea de a mâna și rezultatul ei; mânat. –
V. mâna. MÂNÁ, mân,
vb. I.
Tranz. 1. A dirija mersul unui animal sau,
p. ext., al unui vehicul (cu tracțiune animală); a îmboldi, a stimula, a îndemna la mers. ◊
Expr. (
Fam.) A mâna porcii la jir = a sforăi în somn. (
Fam.) Mână măgaru! = pleacă de aici! ia-o din loc! dă-i drumul! ♦
Fig. (
Fam.) A determina pe cineva să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel; a îndemna, a îmboldi. ♦
Intranz. (
Pop.) A merge; a zori, a se grăbi. Mâna cât putea de repede.
2. (
Pop.) A lua, a duce, a târî cu sine.
3. (
Pop.) A trimite pe cineva să se ducă undeva sau să facă ceva.
4. (
Pop.) A pune în mișcare; a acționa. –
Lat. minari „a amenința”.
MÂNÁRE, mânări,
s. f. Acțiunea de a mâna și rezultatul ei; mânat. –
V. mâna. MÎNÁ, mîn,
vb. I.
Tranz. 1. (Cu privire la animale de tracțiune) A îndemna la mers (trâgînd de hățuri, îmboldind, strigînd), a conduce pe un drum, a face să urmeze o anumită direcție. E-n amurg. Pe deal bulgarul liniștit își mînă carul. COȘBUC, P. II 27. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa, să mîn boii d-a călare. CREANGĂ, P. 47. Încălecind pe una din iepe, mînă pe celelalte. EMINESCU, N. 20. Aud moara vîjîind Pe badea boii mînind. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ (Rar, cu privire la alte animale) Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile să pască. COȘBUC, P. II 167. O nuia lungă... cu care mătură fundul apei de pe lîngă maluri, mînînd peștele-n calea volocului. ȘEZ. IV 115. ◊
Absol. Rădvanul zbura pe cale. Surugiii minau din șele și chiuiau. GALACTION, O. I 74. Te rog să mii cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli nora. CREANGĂ, P. Stați puțin și nu mînați, Lîngă boi v-alăturați. ALECSANDRI, P. P. 387. ◊
Expr. (Familiar)
A mîna porcii la jir v. jir.
A mîna pe tînjală v. tînjală. ♦ (Cu privire la obiecte) A împinge, a face să alunece. Oltule cu repezi valuri! Multe, mîndre flori dezmierzi... Du-le Oltule, le mînă Mîndru tresărind mereu! Numai una să-mi rămină: Floarea sufletului meu. CERNA, P. 144. ♦ A goni (animale sălbatice). Leoaica mină, gonește pe ciuta cea îngrozită. CONACHI, P. 269.
2. (Cu privire la persoane) A sili să meargă undeva, a îmboldi, a îndemna, a împinge spre o țintă. Cîțiva ostași cu baionetele la puști coborîră în șlep și-i minară sus pe prizonieri. DUMITRIU, N. 140. Tatarii începeau a mina pe cei prinși. SADOVEANU, O. VII 15. Ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine, Și pe voi contra voastră la luptă ei vă miri! EMINESCU, O. I 59. ◊
Fig. (Subiectul este un abstract) Poate-i vrun bătut de soartă, Care-aleargă pe cîmpie... Dor îl mină, griji îl poartă. COȘBUC, P. I 221. Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mînă pe tine! CARAGIALE, O. I 249. Năvălesc dușmani mereu... Păcatu-i mînă din urmă. Mulți au mai venit la noi, Puțini s-au dus înapoi. ALECSANDRI, P. P. 172. ♦ A conduce. (
Fig.) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Regional) A trimite pe cineva undeva, a spune sau a porunci cuiva să se ducă undeva sau să facă ceva. M-o mînat pe mine ingineru să le arăt. DEMETRIUS, V. 88. Directorul, foarte nervos, mînă un vătășel călare. CARAGIALE, N. s. 63. M-a minat maica să țăs. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428.
3. (Subiectul este o forță oarecare) A pune în mișcare, a mișca din loc, a face să înainteze, a împinge din urmă, a duce. Cu grabă, a pornit un vînt învierșunat mînînd vîrtejuri de pulbere. SADOVEANU, E. 5. Un vînt cald mînă norii spre miazănoapte. C. PETRESCU, Î. II 69. În luntre era un turc care o mîna. RETEGANUL, P. III 5. ♦
Intranz. (Neobișnuit) A merge repede, a se grăbi. Secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor. DELAVRANCEA, S. 195. Mîndra-n urmă-i se lua Și mîna, măre, mîna. TEODORESCU, P. P. 629.
mâná (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. mân, 2
sg. mâni, 3 mấnă;
conj. prez. 3 să mấne;
ger. mânấnd
mânáre s. f.,
g.-d. art. mânắrii;
pl. mânắri
sărút mấna (formulă de salut/de mulțumire)
vb. +
s. f. mâná vb., ind. prez. 1 sg. mân, 2 sg. mâni, 3 sg. și pl. mână; conj. prez. 3 sg. și pl. mâne; ger. mânând mânáre s. f., g.-d. art. mânării; pl. mânări MÂNÁ vb. 1. a conduce, (rar) a mânui. (~ pluta, trăsura, caii.) 2. a deplasa, a împinge. (Vântul ~ departe frunzele căzute.) MÂNÁ vb. v. adresa, alunga, depărta, expedia, goni, izgoni, îndepărta, scoate, scrie, târî, trimite. mîná (mấn, mânát), vb. –
1. (
Înv.) A urmări. –
2. A izgoni. –
3. A trimite. –
4. A conduce turmele, carul.
Mr. min, minare,
istr. mir.
Lat. mĭnāre „a amenința” (Diez, I, 270; Pușcariu 1077; Candrea-Dens., 1119; REW 5585),
cf. it. menare,
prov.,
cat.,
v. sp. menar,
fr. mener (pentru
sp.,
cf. A. Carballo Picazo, RFE, XXXVI, 100-112).
A MÂNÁ mân tranz. 1) (animale, mai ales de tracțiune) A îndemna la mers; a sili să urmeze un anumit traseu. * ~ porcii la jir a sforăi în timpul somnului. 2) pop. (vehicule, mai ales cu tracțiune animală) A face să se miște conducând într-o anumită direcție. 3) pop. (persoane) A obliga cu forța la ceva. 4) A mișca din loc, ducând (cu sine) într-o anumită direcție. Vântul mână frunzele uscate. /<lat. minari mânà v.
1. a face să meargă înainte, vorbind mai ales de animale: mână boii la apă, mână calul iute;
2. fig. a îmboldi: ce-i mâna pe ei în luptă? EM. [Lat. MINARI].
1) mîn, a
-á v. tr. (lat. mĭnare, a mîna, a conduce [minare plaustrum, a duce caru]; it. menare, pv. cat. vsp. menar, fr. mener. V.
îndemn). Fac animalele să meargă, maĭ ales vorbind de cele înhămate: a mîna caiĭ, boiĭ. Fig. Îndemn: furia îĭ mînă. A mîna ca pe Bărăgan, a mîna caiĭ foarte răpede ca cum aĭ fi în pustia Bărăganuluĭ, unde nu țĭ-e frică că veĭ călca lumea.
mîna vb. v. ADRESA. ALUNGA. DEPĂRTA. EXPEDIA. GONI. IZGONI. ÎNDEPĂRTA. SCOATE. SCRIE. TÎRÎ. TRIMITE. MÎNA vb. 1. a conduce, (rar) a mînui. (~ pluta, trăsura, caii.) 2. a deplasa. (Vîntul ~ departe frunzele.) a mâna porcii la jir expr. a sforăi în somn.[1]
mână măgaru’! expr. pleacă de-aici!, ia-o din loc!