musti definitie

30 definiții pentru musti

MUSTÍ, pers. 3 mustește, vb. IV. 1. (Despre lichide) A se ivi (din abundență), a ieși la suprafață îmbibând totul. 2. A fi plin de sevă sau de alt lichid. – Din must.
MUȘCÁ, mușc, vb. I. 1. Tranz. A-și înfige dinții în ceva și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a avea remușcări; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.
MUSTÍ, pers. 3 mustește, vb. IV. 1. (Despre lichide) A se ivi (din abundență), a ieși la suprafață. 2. A fi plin de sevă sau de alt lichid; a fi îmbibat. – Din must.
MUȘCÁ, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.
MUSTÍ, mustesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide) A se întinde îmbibînd, a se ivi încet peste tot. Se simțea seva primăverii mustind proaspătă în fiecare crenguță și în firul mărunt de mintă. C. PETRESCU, A. 48. [Vițele] erau retezate de la pămînt și puterea li se scurgea, mustea din coarde ca din vine tăiate. DUMITRIU, N. 249. Sînteți toți dintr-un sat? Mă rog, din toate părțile pe unde mustește păcura. POPA, V. 252. 2. A fi plin de sevă sau de alt lichid; a fi îmbibat. Pămîntul încă negru-vioriu și gol, sub care musteau semințele. C. PETRESCU, Î. II 166. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Vine căldura, pămîntul mustește de apă. MIHALE, O. 300.
MUȘCÁ, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca puternic cu dinții și a strînge (provocînd durere, rănind sau sfîșiind). Lăsați cîinii în pace, c-o să vă muște! REBREANU, R. II 30. O lovi după ceafă de era să-și muște limba. ISPIRESCU, L. 208. Cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele. CREANGĂ, P. 294. ◊ Fig. Roțile [tractorului] se înfig in pămînt, nu în pietrele drumului pe care le mușcă. DUMITRIU, V. E. 111. Tîrnăcopul, pila, mina mușcă stîncă cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I 231. ◊ Expr. A-și mușca mîinile (sau degetele) = a se căi amarnic. Ai să-ți muști mîinile... și ai să te dai cu capul de toți pereții. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. Își mușca fata acum degețelele... de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. CREANGĂ, P. 294. A-și mușca buzele v. buză. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să. Tu cînd îi intra la pasere, să o iei, dar să nu care cumva să te muște de inimă să pui mîna pe cușcă. ȘEZ. IV 172. ◊ Absol. Cîinele cînd mușcă nu mai latră! REBREANU, R. II 73. Calu-i turbă, mușcă, sare Nechezind cu înfocare. ALECSANDRI, P. II 1. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd obiectul sau partea obiectului care se apucă) Mușcă-mă de vîrful degetului, să văz: dorm ori sînt deștept? CARAGIALE, O. III 69. Nevăstuica.. de multe ori mușcă vitele de picioare. ȘEZ. III 204. ♦ Fig. A pricinui durere, usturime; a înțepa. Simte sub tălpi iarna, cum îl mușcă prin încălțăminte. SAHIA, N. 91. ◊ Intranz. Frigul începe a mușca, măntăile coboară de pe poliți. SADOVEANU, O. VI 254. Arșița miezului înflăcărat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 172. 2. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «din») A rupe cu dinții o bucată dintr-un aliment (pentru a mînca). Grigoriță mușcă din o felie de măr și sorbi foarte liniștit din paharul cu vin. HOGAȘ, DR. II 26. ◊ Fig. Al nostru-i pămîntul din care fierul va mușca. BENIUC, V. 111. Numai susurul Prahovei, numai detunătura unei stînci prăvălită din înălțimi, numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor, tulburau tihna locului. PAS, E. II 157. 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice.
mustí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. mustéște, imperf. 3 sg. musteá; conj. prez. 3 să musteáscă
mușcá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. mușc, 2 sg. muști, 3 múșcă; conj. prez. 3 să múște
mustí vb., ind. prez. 3 sg. mustéște, imperf. 3 sg. musteá; conj. prez. 3 sg. și pl. musteáscă
mușcá vb., ind. prez. 1 sg. mușc, 2 sg. muști, 3 sg. múșcă; conj. prez. 3 sg. și pl. múște
MUSTÍ vb. 1. a mustui, (reg.) a mujdi. (A ~ strugurii.) 2. a zemui. (Brânza de vacă proaspătă ~.) 3. (reg.) a bușni, a chifti, a smârci. (Apa ~ din sol.)
MUSTÍ vb. v. curge, puroia, supura.
MUȘCÁ vb. 1. (reg.) a încolți. (L-a ~ un câine.) 2. a înțepa.
MUȘCÁ vb. v. ațâța, chinui, consuma, frământa, îmboldi, îndemna, munci.
mușcá (múșc, mușcát), vb. – A apuca cu dinții. – Var. înv. mucica. Mr. mîșcu, mușcu, mușcare, megl. mucicu, mucicari, istr. mucicu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește de la forma înv. și dialectală mucicare, trebuie să se presupună un lat. *muticāre < mutῑre „a mormăi”, formații paralele lat. mussāre › *mussicāre › sp. amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în ex. sp., deși numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de mușcat”. În general, este preferată pornirea de la un lat. *muccicāre, în loc de *mūccŭlare < mūccus (Candrea, Rom., XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din lat. mucceus încrucișat cu morsĭcāre (Pușcariu, Jb., XI, 61; REW 5767), cf. sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęká. Der. mușcător, adj. (care mușcă; coroziv); mușcătură, s. f.; remușcare, s. f. (căință) format după fr. remords.
A MUSTÍ ~éște intranz. 1) (despre lichide) A ieși în cantitate mare la suprafață dintr-o materie îmbibată; a apărea la suprafață din abundență. 2) (despre materii, corpuri etc.) A fi îmbibat până la refuz cu un lichid (care la apăsare iese la suprafață); a fi suprasaturat cu un lichid. 3) A conține mult must, multă sevă. /Din must
A MUȘCÁ mușc 1. tranz. 1) A apuca cu dinții strângând (până la durere, rănire, învinețire, rupere etc.). * A-și ~ mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-și ~ limba a regreta mult cele spuse anterior. ~ pământul (sau țărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înțepa producând o senzație dureroasă; a mânca; a ciupi; a pișca. M-a ~t un șarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzație dureroasă; a pișca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinții pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înțepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinții. /Orig. nec.
mustì v. a stoarce strugurii.
mușcà v. 1. a apuca și a rupe cu dinții: câinele mușcă, a mușca din pâine; a-și mușca degetele (buzele), a se căi amarnic de ceva; 2. fig. a critica, a ataca cu vorba. [Vechiu-rom. mucicà, de origină necunoscută].
mustésc v. tr. (d. must). Munt. Olt. Zdrobesc struguriĭ (mustuĭesc) cu mustuitoru ca să ĭasă mustu. V. intr. Cresc, mă unflu, vorbind de rîurĭ: Oltu mustește. Chiftesc: nisipu-ĭ mustea supt opincĭ.
mușc, a v. tr. (vrom. a mucĭca, it. dial. muccecare, moccecare, a mușca. – Mușc, muștĭ, și [sud] mușcĭ; să mușc, să muștĭ și [sud] să mușcĭ, să muște și [sud] să mușce). Apuc și taĭ saŭ rup saŭ (despre insecte) împung cu dințiĭ saŭ cu mandibulele: m’a mușcat un cîne de picĭor, am mușcat o bucățică dintr’un măr, m’a mușcat un painjin. Fig. Atac cu vorba, împung, pișc. A-țĭ mușca degetele (saŭ mînile), a te căi amar.
MUSTI vb. 1. a mustui, (reg.) a mujdi. (A ~ strugurii.) 2. a zemui. (Brînza de vacă proaspătă ~.) 3. (reg.) a bușni, a chifti, a smîrci. (Apa ~ din sol.)
musti vb. v. CURGE. PUROIA. SUPURA.
MUȘCA vb. (reg.) a încolți. (L-a ~ un cîine.)
mușca vb. v. AȚÎȚA. CHINUI. CONSUMA. FRĂMÎNTA. ÎMBOLDI. ÎNDEMNA. MUNCI.
MUSTI- „must”. ◊ L. mustum „must” > fr. musti- > rom. musti-. □ ~metru (v. -metru1), s. n., instrument cu care se măsoară densitatea și procentul de zahăr din must.
a mușca de cur (pe cineva) expr. (vulg.) 1. a defăima (pe cineva), a calomnia (pe cineva). 2. a ironiza în continuu (pe cineva). 3. a cârti împotriva cuiva.
a-l mușca (pe cineva) șarpele invidiei expr. a fi cuprins de invidie.
a-și mușca mâinile de necaz expr. a fi foarte necăjit.
mușca, mușc (intl.) I. v. t. 1. a fura. 2. a primi, a obține. 3. a câștiga. II. v. i. a începe să recunoască faptele comise.

musti dex

Intrare: mușca
mușca verb grupa I conjugarea I
Intrare: musti (verb)
musti verb verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: musti (pref.)
musti pref.