MUȘCÁ, mușc,
vb. I.
1. Tranz. A-și înfige dinții în ceva și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊
Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) =
a) a avea remușcări;
b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort);
p. ext. a muri (
1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦
Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.).
2. Intranz. și
tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca).
3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. –
Et. nec. MUȘCÁ, mușc,
vb. I.
1. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊
Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) =
a) a se căi amarnic;
b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort);
p. ext. a muri (
1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦
Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.).
2. Intranz. și
tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca).
3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. –
Et. nec. MUȘCÁ, mușc,
vb. I.
1. Tranz. A apuca puternic cu dinții și a strînge (provocînd durere, rănind sau sfîșiind). Lăsați cîinii în pace, c-o să vă muște! REBREANU, R. II 30. O lovi după ceafă de era să-și muște limba. ISPIRESCU, L. 208. Cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele. CREANGĂ, P. 294. ◊
Fig. Roțile [tractorului] se înfig in pămînt, nu în pietrele drumului pe care le mușcă. DUMITRIU, V. E. 111. Tîrnăcopul, pila, mina mușcă stîncă cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I 231. ◊
Expr. A-și mușca mîinile (sau
degetele) = a se căi amarnic. Ai să-ți muști mîinile... și ai să te dai cu capul de toți pereții. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. Își mușca fata acum degețelele... de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. CREANGĂ, P. 294.
A-și mușca buzele v. buză. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să. Tu cînd îi intra la pasere, să o iei, dar să nu care cumva să te muște de inimă să pui mîna pe cușcă. ȘEZ. IV 172. ◊
Absol. Cîinele cînd mușcă nu mai latră! REBREANU, R. II 73. Calu-i turbă, mușcă, sare Nechezind cu înfocare. ALECSANDRI, P. II 1. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. ◊ (Urmat de determinări introduse prin
prep. «de» și indicînd obiectul sau partea obiectului care se apucă) Mușcă-mă de vîrful degetului, să văz: dorm ori sînt deștept? CARAGIALE, O. III 69. Nevăstuica.. de multe ori mușcă vitele de picioare. ȘEZ. III 204. ♦
Fig. A pricinui durere, usturime; a înțepa. Simte sub tălpi iarna, cum îl mușcă prin încălțăminte. SAHIA, N. 91. ◊
Intranz. Frigul începe a mușca, măntăile coboară de pe poliți. SADOVEANU, O. VI 254. Arșița miezului înflăcărat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 172.
2. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin
prep. «din») A rupe cu dinții o bucată dintr-un aliment (pentru a mînca). Grigoriță mușcă din o felie de măr și sorbi foarte liniștit din paharul cu vin. HOGAȘ, DR. II 26. ◊
Fig. Al nostru-i pămîntul din care fierul va mușca. BENIUC, V. 111. Numai susurul Prahovei, numai detunătura unei stînci prăvălită din înălțimi, numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor, tulburau tihna locului. PAS, E. II 157.
3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice.
mușcá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. mușc, 2
sg. muști, 3 múșcă;
conj. prez. 3 să múște
mușcá vb., ind. prez. 1 sg. mușc, 2 sg. muști, 3 sg. múșcă; conj. prez. 3 sg. și pl. múște MUȘCÁ vb. 1. (reg.) a încolți. (L-a ~ un câine.) 2. a înțepa. MUȘCÁ vb. v. ațâța, chinui, consuma, frământa, îmboldi, îndemna, munci. mușcá (múșc, mușcát), vb. – A apuca cu dinții. –
Var. înv. mucica.
Mr. mîșcu, mușcu, mușcare,
megl. mucicu, mucicari,
istr. mucicu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește de la forma
înv. și dialectală mucicare, trebuie să se presupună un
lat. *muticāre < mutῑre „a mormăi”, formații paralele
lat. mussāre › *mussicāre ›
sp. amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în
ex. sp., deși numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de mușcat”. În general, este preferată pornirea de la un
lat. *muccicāre, în loc de *mūccŭlare < mūccus (Candrea, Rom., XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din
lat. mucceus încrucișat cu morsĭcāre (Pușcariu, Jb., XI, 61; REW 5767),
cf. sicil. muttsikari,
napol. muttsękare,
abruz. muččęká.
Der. mușcător,
adj. (care mușcă; coroziv); mușcătură,
s. f.; remușcare,
s. f. (căință) format după
fr. remords.
A MUȘCÁ mușc 1. tranz. 1) A apuca cu dinții strângând (până la durere, rănire, învinețire, rupere etc.). * A-și ~ mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-și ~ limba a regreta mult cele spuse anterior. ~ pământul (sau țărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înțepa producând o senzație dureroasă; a mânca; a ciupi; a pișca. M-a ~t un șarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzație dureroasă; a pișca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinții pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înțepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinții. /Orig. nec. mușcà v.
1. a apuca și a rupe cu dinții: câinele mușcă, a mușca din pâine;
a-și mușca degetele (buzele), a se căi amarnic de ceva;
2. fig. a critica, a ataca cu vorba. [Vechiu-rom. mucicà, de origină necunoscută].
mușc, a
-á v. tr. (vrom.
a mucĭca, it. dial. muccecare, moccecare, a mușca. – Mușc, muștĭ, și [sud] mușcĭ; să mușc, să muștĭ și [sud] să mușcĭ, să muște și [sud] să mușce). Apuc și taĭ saŭ rup saŭ (despre insecte) împung cu dințiĭ saŭ cu mandibulele: m’a mușcat un cîne de picĭor, am mușcat o bucățică dintr’un măr, m’a mușcat un painjin. Fig. Atac cu vorba, împung, pișc. A-țĭ mușca degetele (saŭ mînile), a te căi amar.
MUȘCA vb. (reg.) a încolți. (L-a ~ un cîine.) mușca vb. v. AȚÎȚA. CHINUI. CONSUMA. FRĂMÎNTA. ÎMBOLDI. ÎNDEMNA. MUNCI. musc, (muscan, muscal), s.m. – (reg.) Rus, din Rusia: „Păsărică cu doi pui, / Du-te-n țara muscului” (Papahagi, 1925: Breb); „În loc de lumină-aprinsă, / Muscalii cu pușca-ntinsă” (Bilțiu, 2006: 121). ♦ (onom.) Muscal, Muscalu, Muscaluc, nume de familie (48 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Var. a lui mosc (< Mosc) (MDA); din muscal „locuitor din orașul Moscova; poporul rus” (< rus., ucr. moskal). musc, (muscan), s.m. – Rus, din Rusia. Țara muscalului = Țara rusului (Papahagi 1925). – Der. regr. din muscal „locuitor din orașul Moscova; poporul rus” (< rus., ucr. moskal).
a mușca de cur (pe cineva)
expr. (
vulg.)
1. a defăima (pe cineva), a calomnia (pe cineva).
2. a ironiza în continuu (pe cineva).
3. a cârti împotriva cuiva.
a-l mușca (pe cineva)
șarpele invidiei expr. a fi cuprins de invidie.
a-și mușca mâinile de necaz expr. a fi foarte necăjit.
mușca, mușc (
intl.)
I. v. t. 1. a fura.
2. a primi, a obține.
3. a câștiga.
II. v. i. a începe să recunoască faptele comise.