MUȘTIÚC, muștiucuri, s. n. 1. Piesă detașabilă (de ebonită, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun și care servește la concentrarea și dirijarea jetului de lichid. 3. Piesă de metal sau de lemn căptușită cu tablă și montată la capătul de presare al preselor folosite la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. – Din germ. Mundstück.

MUȘTIÚC, muștiucuri, s. n. 1. Piesă detașabilă (de ebonită, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun și care servește la concentrarea și dirijarea jetului de lichid. 3. Piesă de metal sau de lemn căptușită cu tablă și montată la capătul de presare al preselor folosite la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. – Din germ. Mundstück.

MUȘTIÚC, muștiucuri, s. n. 1. Piesă (de ebonit, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă. ♦ Imameaua ciubucului. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun de stropit și care servește la concentrarea și dirijarea vinei de lichid. 3. Piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, fixată la capătul presei de cărămidă, folosită la fasonarea materialului din care se taie cărămizile sau țiglele.

muștiúc (-tiuc) s. n., pl. muștiúcuri

muștiúc s. n. (sil. -tiuc), pl. muștiúcuri

MUȘTIÚC s. (MUZ.) ambușură, (reg.) pliscoi. (~ al clarinetului.)

MUȘTIÚC s. v. zăbală.

MUȘTIÚC s.n. 1. Capătul unor instrumente muzicale de suflat, prin care se suflă; ambușură. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun. 3. Piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, cu care se fasonează cărămizile sau țiglele. [< germ. Mundstück].

MUȘTIÚC s. n. 1. capătul unor instrumente muzicale de suflat, prin care se suflă; ambușură. 2. capătul metalic cu care se termină un furtun. 3. piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, cu care se fasonează cărămizile sau țiglele. (< germ. Mundstück)

MUȘTIÚC ~uri n. 1) Tub mic (de os, de lemn, de ebonită) în care se fixează țigara pentru a fuma; țigaret. 2) Extremitate a unui instrument muzical de suflat, pe unde se suflă cu gura; ambușură. 3) Capătul metalic al unui furtun care servește la reglarea curentului de apă. [Sil. -tiuc] /<germ. Mundstück

muștiuc n. zăbală. [Cf. mușca].

muștĭúc n., pl. urĭ (rus. muštúk și mundštúk, d. germ. mundstück, compus d. mund, gură, și stück, bucată, pĭesă). Zăbală. Bucata trîmbițeĭ în care sufli și care e mobilă. Imameaŭa cĭubuculuĭ.

MUȘTIUC s. (MUZ.) ambușură, (reg.) pliscoi. (~ al clarinetului.)

muștiuc s. v. ZĂBALĂ.

muștiuc (< germ. Mundstück), parte a unor instrumente* de suflat, care se fixează (prin apăsare) de buze (în cazul instrumentelor de suflat din alamă), ori se ține în gură (în cazul clarinetului* și al saxofonului*). Prin m. se introduce coloana de aer în instr.

muștiuc, muștiucuri s. n. gură.