MOȘ, moși,
s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag;
p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊
Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie.
2. (
Înv. și
reg.) Bunic; (mai ales la
pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊
Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștele cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (
Reg.) Unchi.
3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag.
4. (
Pop.; la
pl.; de obicei
art.) Ființe imaginare despre care se crede că alungă iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor.
5. (La
pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor;
p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊
Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit.
II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din
moașă (derivat regresiv).
MOȘ, moși,
s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag;
p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊
Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie.
2. (
Înv. și
reg.) Bunic; (mai ales la
pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊
Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștile cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (
Reg.) Unchi.
3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag.
4. (
Pop.; la
pl.; de obicei
art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor.
5. (La
pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor;
p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊
Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit.
II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din
moașă (derivat regresiv).
MOȘ, moși,
s. m. I. 1. Om bătrîn; moșneag, unchiaș. Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori cîne-nlănțuit. COȘBUC, P. I 257. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III 72. Pe dealul rotat Șede moșul bosumflat (Bostanul). GOROVEI, C. 26. ♦ Termen cu care cineva mai tînăr se adresează unui bătrîn sau vorbește despre acesta. Moșule! strigă brutarul... Astîmpără-te! ARGHEZI, P. T. 118. Un străjeri, cum vede pe moșneag că stă pe-acolo, îl întreabă: Dar ce vrei, moșule? CREANGĂ, P. 80. De mult ești însurat, moșule? l-am întrebat. – De patruzeci de ani. NEGRUZZI, S.I 58. ◊ (În compuneri cu substantive nume de persoane) Da-ntreabă pe moș-popa că-l știe. MACEDONSKI, O. II 53. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. ◊ Moș Martin sau (mai rar) moș Ursilă = ursul. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă și apoi las’ pe dînsull CREANGĂ, P. 53. Joacă bine, moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. (În numirile unor sărbători religioase) Moș Ajun
v. ajun. Moș Crăciun
v. crăciun. ◊
Expr. A-i veni cuiva moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie.
2. Personaj mascat care însoțește brezaia; unul dintre irozi.
II. 1. (Regional; și în forma tata-moșu) Bunic. Greu Să nimerești pe vreme nouă Ca-n zilele lui moșu-meu. DEȘLIU, M. 10. ♦ Termen cu care un nepot se adresează bunicului său. Avere-ai azi și dumneata Nepoți să-ți zică: moșu. GOGA, P. 33.
2. (
Mold.,
Maram.) Unchi. Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... strigă bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Iată ce-mi scrie frate-mieu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184.
3. Ascendent îndepărtat; strămoș, străbun. ◊
Expr. De cînd eu moș Adam = de multă vreme, din vremurile de demult. ♦ (La
pl.) Șirul ascendenților, generațiile trecute; bătrînii, strămoșii. Ion al Anei... cică rus din moși. COȘBUC, P. I 228. ◊
Expr. Din (sau
de la) moși, (de la) strămoși = de demult. Îi dete un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Din moși-strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura ăstui copaci. POPESCU, B. I 10. Din moși-strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, P. III 547.
La moșii ăi verzi = niciodată, la sfîntu-așteaptă. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261.
A spune (a înșira, a îndruga) moși-pe-groși sau
moși-păroși = a îndruga la nimicuri, a trăncăni, a palavragi. Eu nu vă spun moși-pe-groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III 122. Ori gîndești că-ți spun moși-pe- groși, ca să glumesc cu d-ta? CARAGIALE, O. III 79. Tot înșiră la gogoși, spuind despre moși-păroși. PANN, P. V. I 9.
III. (Date calendaristice în legătură cu datine, superstiții, practici religioase)
1. Fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor.
2. (La
pl.) Ajunul duminicii în care creștinii sărbătoresc pogorîrea duhului sfînt; în acea sîmbătă se fac slujbe și se dă de pomană pentru sufletele celor morți. Într-o zi prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Laptele îngroșat cu crupe se dă de pomană în talgere ori În ulcele la moși. ȘEZ. VII 75.
3. Mare bîlci tradițional ținut la București în epoca sărbătorii amintite, în luna mai. La moși [titlu]. CARAGIALE, O. II 168. Ți se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. ◊
Expr. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună lume să vadă un lucru curios.
IV. (Învechit) Bucată de moșie (rămasă de la strămoși); fîșie de pămînt stăpînită de un moșnean. Cînd... am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave... am fost silit să caut pe cel dinții moș, apoi să cercetez dintr-însul cîte părți s-au făcut. GOLESCU, Î. 91.
din moși-strămóși loc. adj.,
loc. adv. Moș-Ajún (sărbătoare)
s. propriu
n.,
art. Moș-Ajúnul
táta-móșul (
pop.)
s. m. art.,
g.-d. art. lui táta-móșul
din moși-strămóși loc. adv., loc. adj. Moș-Ajún s. pr. n., art. Moș-Ajúnul táta-móșul s. m. art., g.-d. art. lui táta-móșul MOȘ s. v. ascendent, bunic, ghiborț, înaintaș, naș, pălămidă-de-baltă, tată mare, unchi. MOȘ s. 1. bătrân, moșneag, (pop.) unchiaș, (reg. și peior.) ghiuj, (reg.) bât, (Transilv. și Maram.) vâj. (Un ~ cu plete albe.) *2. (înv.) bătrân, stâlp, tei. (Primul deținător al unui pământ, cu titlu de moștenitor, se numea în trecut ~.) 3. moș Martin v. urs. moș (móși), s. m. –
1. Bătrîn. –
2. Bunic. –
3. Strămoș. –
4. Fondatorul, precedesorul unei familii, străbun comun. –
5. (
Înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o moșie care provine dintr-o singură moștenire. –
6. Titlu de respect care se dă bărbaților în etate; bunic, unchi. –
7. (
Mold.) Unchi. –
8. Ziua moșilor. –
9. (
Munt.) Tîrg, iarmaroc care se ține de obicei în Ziua morților. –
Mr. moașe,
megl.,
istr. moș. Origine suspectă. Prezența cuvîntului în toate dialectele, uzul său general (ALR, I, 189; sensul de „bunic” care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat și
Trans. este în realitate mult mai extins) și compunerea cu stră- (
v. strămoș), care nu apare decît în elementele tradiționale, arată sigur că-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil annōsus „încărcat de ani”, cu consoana finală modificată prin analogie cu
pl., ca în cossus › coș. Afereza lui a- nu este imposibilă,
cf. amita › măt(ușe), și care a fost susținută de prezența lui strămoș. Schimbul *noș › moș este mai greu de explicat, fără îndoială
cf. măgar, și pînă la un anumit punct miel, miță. În general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu
alb. mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi, Jb., XII, 539;
cf. Iordan, Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi, Notițe
etim., 38, din mamă, cu
suf. -oș, ipoteză care nu se susține.
Comp. moș Martin,
s. m. (numele ursului),
cf. REW 5381; moșteacă,
s. m. (ofițer leneș), din Moș Teacă, personaj literar creat de Anton Bacalbașa (1893).
Der. moașe,
s. f. (bătrînică; bunică; mătușă, titlu de respect; femeie care asistă la naștere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; moșean,
s. m. (
înv., moștenitor;
înv., proprietar; rar, coproprietar); moși,
vb. (a da ajutor la naștere; a se foi); moșit,
s. n. (asistența moașei la naștere); moșic,
s. m. (bătrînel); moșie,
s. f. (
înv., origine, speță;
înv., patrie, țară;
înv., patrimoniu; proprietate, moștenire); moșier,
s. m. (proprietar funciar); moșieresc,
adj. (de moșier); moșinaș,
s. m. (
Bucov.,
înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui
suf. cf. boiernaș; moșneag,
s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de moșneac, pentru al cărui
suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *moșteneag,
dim. al lui moștean; după Scriban, în loc de *moșineac,
cf. și Bogrea, Dacor., III, 733); moșnegește,
adv. (ca bătrînii); moșoaică,
s. f. (
Mold., oală, ulcior), numită așa pentru că se obișnuiește să se dea de pomană în ziua morților (Candrea); moșuț,
s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *motuț › moț „smoc”; strămoș,
s. m. (străbunic; antecesor), cu
pref. stră-; strămoașe,
s. f. (străbunică); strămoșesc,
adj. (ancestral); strămoșie,
s. f. (calitate de strămoș). –
Cf. moșnean. Din
rom. provin
rut. mošul „bunic”, moša, „bunică” și „moașă” (Candrea, Elemente, 408);
bg. moš, mošija (Capidan, Raporturile, 232), mošierin (Candrea, Elemente, 404),
mag. mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).
A MOȘ/Í ~ésc 1. tranz. 1) (femei) A ajuta în timpul nașterii în calitate de moașă. 2) (copii nou-născuți) A îngriji în primele ore după naștere; a tăia cordonul ombilical. 3) fig. A da sfaturi insistente și inutile. 2. intranz. A lucra încet și fără spor. /Din moașă MOȘ ~i m. 1) (folosit și ca termen de adresare) Bărbat ajuns la o vârstă înaintată; moșneag. * ~ Martin urs. 2) rar Bărbat privit în raport cu nepoții săi; bunic. 3) pop. Frate (sau văr) al unuia dintre părinți, privit în raport cu copiii acestora; unchi. 4) Persoană care aparține generațiilor precedente. * Din (sau de la) moși-strămoși a) din vremuri foarte îndepărtate; b) (transmis) din generație în generație. 5) la pl. (în credințele religioase) Ziua din ajunul sărbătorii pogorârii duhului sfânt. * Sâmbăta ~ilor sâmbăta dinaintea Duminicii Mari. /Din moașă Martin (Moș) m. numele popular al ursului: joacă bine, moș Martine!
moș 1. bătrân;
2. titlu dat ori cărui om în vârstă (la țărani): moș Radu;
3. bunic: din moși strămoși;
4. unchiu (în Moldova);
5. od. fășie de pământ stăpânită de un moșnean;
6. nume dat peștilor ghigorț și pălămidă de baltă. [Albanez MOŠĂ, bătrân; pentru sensul 6, cf. babă]. V.
moși. Moș-Teacă m. porecla militarilor cari țin morțiș la apucăturile din trecut.
moș m. (rudă cu moștean, adică „om bătrîn”. D. rom. vine alb. moșă, moș, și ung. mósuly, moș). Om bătrîn, moșneag. Epitet respectuos dat unuĭ bătrîn din popor: moș Ion. Bunic (numit în Munt. tata moșu). Mold. Unchĭ. Odinioară, fășie (curea, sfoară) de pămînt stăpînită de un moșneag. Pl. Sărbătoare în amintirea morților, cînd se fac pomenĭ. (Îs treĭ moșĭ, adică sărbătorĭ ale moșilor: una în Sîmbăta Morților [Sîmbăta din aintea lăsatuluĭ de sec p. postu Crăcĭunuluĭ], alta la Joĭa mare [ziŭa răstigniriĭ luĭ Hristos], și alta, cea maĭ însemnată, e mobilă și cade pe la sfîrșitu luĭ Maĭ). Bîlcĭ care se face cu ocaziunea acestor sărbătorĭ: mă duc la moșĭ (V.
uncheaș). Din moșĭ strămoșĭ, din tată’n fiŭ, din mare vechime (V.
get-beget): Româniĭ îs în Dobrogea din moșĭ strămoșĭ. A înșira moșĭ pe groșĭ, V.
groș. Iron. La moșiĭ verzĭ (Isp.), la anu cu brînză, la sfîntu Așteaptă, nicĭ-odată.
moș s. v. ASCENDENT. BUNIC. GHIBORȚ. ÎNAINTAȘ. NAȘ. PĂLĂMIDĂ-DE-BALTĂ. TATĂ MARE. UNCHI. MOȘ s. 1. bătrîn, moșneag, (pop.) unchiaș, (reg. și peior.) ghiuj, (reg.) bît, (Transilv. și Maram.) vîj. (Un ~ cu plete albe.) 2.* (înv.) bătrîn, stâlp, tei. (Primul deținător al unui pămînt, cu titlu de moștenitor, se numea în trecut ~.) moș, moși, s.m. – 1. Om bătrân, moșneag. 2. Bunic. Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 3. (pl.) Seria descendenților mai îndepărtați, generațiile vechi, bătrânii, strămoșii. 4. Sperietoare de păsări; ciuhă. 5. Metehău. ♦ (onom.) Moș, Moșescu, Moșică, Moșneag, Moșneagu, Moșnean, Moșu, Mosuț, Moșuț, Moșutan, Moșuțan, nume de familie (415 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Der. regr. din moașă (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, DER, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich), cf. alb. moshë; din tema *mot-s-, rad. i.-e. *mē- „a măsura, a cumpăni” (Russu, 1970; 182). Cuv. rom. > ucr. mošul „bunic”, moša „bunică; moașă” (Candrea, cf. DER), bg. moš, mosija (Capidan, cf. DER), magh. mósuly „bătrân” (Scriban; Edelspacher, cf. DER). moș, -i, s.m. –
1. Om bătrân, moșneag.
2. Bunic.
3. (pl.) Seria descendenților mai îndepărtați, generațiile vechi, bătrânii, strămoșii.
4. Sperietoare de păsări; ciuhă.
5. Metehău. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, DER, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Din rom. provine ucr. mošul „bunic”, moša „bunică” și „moașă” (Candrea), bg. moš, mosija (Capidan), magh. mósuly „bătrân”.
MOȘ TEACĂ, revistă satirică săptămânală, cu subtitlul „Jurnal țivil și cazon”. A apărut (1895-1901), sub direcția lui A. Bacalbașa și apoi a lui G. Ranetti. MOȘ subst. ca pren. sta în relație și cu sărbătoarea „Sîmbata Moșilor”. I. 1. – b. (Rel; Cat; Hur; Moț; 17 B I 120); – din Sibiciu (17 B II 285); – pren.: Moș fiul lui Oancea (ib. 338); – pren. (P4 fila 22; P1-); -ești, t. (Î Div); Moșu (Ac Bz 4); -l (Tec II; 17 A V 276); -l, sătean (16 A IV 56; 17 B I 368). 2. Moșuleț, fam. (Sur XXV). 3. Mosa f. (16 A III 229). 4. Moșe (17 B IV 183); -a jude (16 A I 277) din satul Moșești; -a (Mar); Moș/eni, -ești, -ana ss.; -escu. 5. Moșan/u, olt., 1662 (AO XVII 310); -i (Giur 266). 6. Moșie, Ion, act. 7. Moșită, D. (17 B III 386). 8. Moșoiu (Viciu 16); Moșoaia f. (17 B I 114) și s.; Mușoi, Gh. (Șchei I). 9. +-ca: Moșea b. (Mar); Moșco (16 A IV 56). 10. Moșcior (17 B III 382). 11. Moșescul zis și Mușescul, Petru (16 A I 277); și Mușescul (17 A IV 119). 12. Cf. Alimoș (DR II 422). II. Compuse: 1. Moșandrei, fam., act. 2. Moșchiuca, Frasin, ard. 3. Moșneaga, mold. Moșnegeală mold. (Sur IX) sau < subst. moșneag, a cărui etimologie din moș + Neagu (Hasdeu, Weigand, Pas cu) este contestată de V. Bogrea, care admite un sufix -neag „desprins ca desinență comună” din o serie de nume ca: Dobroneag, Voineag, etc. – el circulă și la iugoslavi (DR III 733) – dar nu observă că și acestea sînt niște compuse ale lui Neagu. 4. Moștîrcul, 1506 (Cîmp) < moș + Tîrcul. III. Moașa subst. 1. – f. (16 B IV 420). 2. Amoașei, V. act.; Standul al Moașei (16 B VI 35). 3. Moșica zisă și Moașca j-sa (17 B IV 217). a băga pe moșul în beci expr. (
adol.) v. a băga pe ăla micu’ la serviciu.
a înșira la gogoși / povești / moși pe groși / verzi și uscate expr. a spune tot felul de lucruri fără importanță și fără o succesiune.