mormăit definitie

23 definiții pentru mormăit

MORMĂÍ, mórmăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre urși) A scoate sunete scurte și joase, caracteristice speciei; a mormorosi. ♦ P. ext. (Despre alte animale) A scoate sunete groase asemănătoare cu ale ursului. 2. Fig. (Despre oameni) A vorbi nedeslușit, pe un ton coborât sau nazal, de obicei cu intenția de a manifesta o nemulțumire; a bombăni, a mârâi. ◊ Loc. adv. Pe mormăite = mormăind (pentru a-și arăta nemulțumirea); cu nemulțumire, fără plăcere, cârtind. [Prez. ind. și: mormăiesc. – Var.: (reg.) mornăí vb. IV] – Mor + m[or] + suf. -ăi.
MORMĂÍT2, -Ă, mormăiți, -te, adj. (Despre cuvinte, sunete) Rostit încet și nedeslușit; îngăimat. [Var.: mornăít, -ă adj.] – V. mormăi.
MORMĂÍT1, mormăituri, s. n. Faptul de a mormăi; mormăială, mormăitură; sunete caracteristice pe care le scoate ursul sau, p. ext., alte animale. ♦ Rostire nedeslușită, pe ton coborât, a cuvintelor (arătând nemulțumire). – V. mormăi.
MORMĂÍ, mórmăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre urși) A scoate sunete scurte și joase, caracteristice speciei; a mormorosi. ♦ P. ext. (Despre alte animale) A scoate sunete groase asemănătoare cu ale ursului. 2. Fig. (Despre oameni) A vorbi nedeslușit, pe un ton coborât sau nazal, de obicei cu intenția de a manifesta o nemulțumire; a bombăni, a mârâi. ◊ Loc. adv. Pe mormăite = mormăind (pentru a-și arăta nemulțumirea); cu nemulțumire, fără plăcere, cârtind. [Prez. ind. și: mormăiesc. – Var.: (reg.) mornăí vb. IV] – Mor + m[or] + suf. -ăi.
MORMĂÍT2, -Ă, mormăiți, -te, adj. (Despre cuvinte, sunete) Rostit încet și nedeslușit; îngăimat. [Var.: mornăít, -ă adj.] – V. mormăi.
MORMĂÍT1, mormăituri, s. n. Faptul de a mormăi; mormăială, mormăitură; sunete caracteristice pe care le scoate ursul sau, p. ext., alte animale. ♦ Rostire nedeslușită, pe ton coborât, a cuvintelor (arătând nemulțumire). – V. mormăi.
MORMĂÍ, mórmăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre urși) A scoate sunete scurte și joase, caracteristice speciei. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. 2. (Despre oameni) A scoate sunete neclare pe un ton coborît, gros; a vorbi nedeslușit sau cu intenția de a manifesta o nemulțumire, a murmura, a bombăni. Da s-a lăsat afară ger grozav, mormăie fratele tatii. STANCU, D. 106. Tudor Șoimaru mormăia nemulțămit, – cînd boierul care suia costișa spre ei îi chiui cu voie bună. SADOVEANU, O. VII 82. Se repezi afară în coridor, mormăind în treacăt către căpitan. REBREANU, R. I 15. ◊ Tranz. Cătră amiază, mă întorceam de la gimnaziu mormăind o declinare elină ce ne învățase domnul profesor. SADOVEANU, N. F. 32. D-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles. CARAGIALE, P. 144. – Prez. ind. și: mormăiesc (SADOVEANU, O. VII 214). – Variante: mărnăí (CREANGĂ, A. 68), mornăí (MARIAN, O. I 218) vb. IV.
MORMĂÍT 2, -Ă, mormăiți, -te, adj. (Despre sunete, cuvinte) Rostit încet, nedeslușit (adesea pentru a ascunde o nemulțumire). Numele așezării îl poți întrucîtva presupune după reflecțiile mormăite ale căruțașului. SADOVEANU, O. I. 13. ◊ (Adverbial; atestat în forma mornăit) Răspundea iute, iute și mornăit. CREANGĂ, A. 90. – Variantă; mornăít, -ă adj.
MORMĂÍT, mormăituri, s. n. 1. Sunet caracteristic pe care îl scoate ursul. ◊ Loc. adv. Pe mormăite = mormăind (pentru a-și arăta nemulțumirea). De trei luni moș Martin înghițea această umilință, dar pe mormăite. GHICA, S. 524. 2. Rostirea cuvintelor cu glas scăzut și nedeslușit, de obicei arătînd nemulțumire. V. bombăneală. Cu mormăitul meu numai cu urșii m-aș putea lua la întrecere. SADOVEANU, N. F. 17. Mi se mai părea că și un mormăit plin de rele prevestiri străbate depărtările până la mine. HOGAȘ, M. N. 161. – Formă gramaticală: (în expr.) mormăite.
mormăí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mórmăi, 3 mórmăie, imperf. 3 sg. mormăiá; conj. prez. 3 să mórmăie
mormăít s. n., pl. mormăíturi
mormăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. mórmăie, imperf. 3 sg. mormăiá
mormăít s. n., pl. mormăíturi
MORMĂÍ vb. v. bombăni.
MORMĂÍT adj. v. bolborosit.
MORMĂÍT s. 1. mormăire, mormăitură. (~ de urs.) 2. v. bombăneală.
A MORMĂÍ mórmăi intranz. 1) (despre urși) A scoate sunete scurte și înfundate, caracteristice speciei; a face „mor-mor”. 2) fig. fam. (despre persoane) A vorbi încet și nedeslușit (în semn de nemulțumire); a bombăni; a bodogăni; a mârâi; a boscorodi; a bălmăji. /mor + m(or) + suf. ~ăi
mormăì v. 1. a scoate un glas înfundat: ursul mormăe; 2. fig. a-și arăta nemulțumirea prin murmure. [Onomatopee].
mórmăĭ, mórnăĭ și -ĭésc, a v. intr. (imit. ca și mîrîĭ și murmur; rus. murnýkatĭ, a toarce ca pisica; ung. mormolni și mormogni, germ. murmeln, a mormăi). Scot un glas ca ursu supărat. Fig. Murmur, bodogănesc, vorbesc singur de cĭudă. – Și mormoĭ (NPl. Ceaur, 102), mîrnîĭ și mormorosesc. V. borborosesc.
mormăít, mornăít, -ă adj. Care vorbește mormăind. Adv. Mornăind: a vorbi mornăit (V. fornăit). S. n., pl. urĭ. Mormăĭală repetată.
MORMĂI vb. a bălmăji, a bÎigui, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)
MORMĂIT adj. bolborosit, îngăimat, nearticulat, neclar, nedeslușit, (fig.) morfolit. (Cuvinte ~.)
MORMĂIT s. 1. mormăire, mormăitură. (~ de urs.) 2. bodogăneală, bolboroseală, bombăneală, bombănit, bombănitură, boscorodeală, mormăială, mormăire, mormăitură, (prin Olt.) șondoroială, șondoroit. (~ de om nemulțumit.)

mormăit dex

Intrare: mormăi
mormăi verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
mormăi verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: mormăit (fapt; -uri)
mormăit fapt; -uri substantiv neutru
Intrare: mormăit (adj.)
mormăit adj. adjectiv