MORFOLÓGIC, -Ă, morfologici, -ce, adj. 1. Privitor la structura organismelor plantelor și animalelor și la structura solului (terestru). 2. (Lingv.) Care privește studiul părților de vorbire și flexiunea lor, care ține de morfologie (2), privitor la morfologie. – Din fr. morphologique.

MORFOLÓGIC, -Ă, morfologici, -ce, adj. 1. (Biol.) Privitor la structura organismelor plantelor și animalelor și la structura solului (terestru). 2. (Lingv.) Care privește studiul părților de vorbire și flexiunea lor, care ține de morfologie (2), privitor la morfologie. – Din fr. morphologique.

MORFOLÓGIC, -Ă, morfologici, -e, adj. 1. (Biol.) Care se referă la structura organismelor plantelor și animalelor. Studiul morfologic al plantelor. Evoluția morfologică a corpului. 2. (Lingv.) Care se referă la studiul părților de vorbire și al flexiunii; care ține de morfologie (2). Analiza morfologică a unei fraze. ▭ Mijlocul morfologic cel mai des folosit în limba noastră este modificarea aspectului formal al cuvintelor. IORDAN, L. R. 258.

morfológic adj. m., pl. morfológici; f. morfológică, pl. morfológice

morfológic adj. → logic

MORFOLÓGIC, -Ă adj. 1. Referitor la morfologia vegetalelor și animalelor. 2. Referitor la studiul formelor cuvintelor; de morfologie (2). [Cf. fr. morphologique].

MORFOLÓGIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de morfologie; propriu morfologiei. Structură ~că a plantelor. /<fr. morphologique

morfológic, -ă adj. (d. morfologie). Relativ la morfologie: studiĭ morfologice. Adv. Din punct de vedere morfologic.

MORFOLÓGIC, -Ă adj. (cf. fr. morphologique): în sintagmele analiză morfologică, modificare morfologică, principiu morfologic, sistem morfologic și structură morfologică (v.).

jonctură morfologică (falsă), procedeu fonologico-lexical de care se poate servi scriitorul pentru a realiza, grație contextului, echivocul lexical de natură să genereze o figură specific umoristică, așa cum ar fi: butada, calamburul, epigrama (A): „Nobil metal nu e oțelul, Dar scump destul, destul de greu – Ca rol fu mare mititelul! Hai, gogomani, la jubileu.” (Caragiale) în catrenul de mai sus, pe lângă echivocul lexical Ca rol / Carol, scriitorul a folosit încă două figuri: anadiploza (destul / destul) și oximoronul (fu mare mititelul). J. m., se numește limita care separă rădăcina și morfemele din care e alcătuit un cuvânt simplu: stră-bun-ic. Uneori j. m. este aparent implicată în omofonia parțială a unor cuvinte mai lungi cu altele mai scurte: zbucium / bucium; străpungă / pungă; topește / pește; Carol / rol, astfel încât, într-un anumit context, putem avea impresia că cuvântul mai scurt este cuprins în cel mai lung. Această „iluzie” fonologico-lexicală o exploatează scriitorii umoriști. Caragiale, care ironiza rimele ingenioase, realizate tot prin echivocul j. m. între un cuvânt simplu în pereche cu două sau trei cuvinte (monosilabice) din versul celălalt, numindu-le ironic „rime de lux”, „căutate cu lumânarea” sau „terzine acrobatiste-simboliste” (aluzie la Macedonski), se pasiona totuși după calamburul epigramatic folosind chiar același procedeu: „Dar Orăscu ca Orăscu: Ce te faci cu mai-Orăscu?” Savoarea rimei, în exemplul de mai sus, nu stă numai în impresia că Orăscu ar fi cuprins în Maiorescu, ci și în faptul că și primului segment al cuvântului mai lung (Mai-orăscu) îi dă valoarea unui morfem, al comparativului: „o fi cum o fi Orăscu, dar criticul Maiorescu este și mai și decât... Orăscu!”.