MÓINĂ s. f. 1. Timp umed și călduros, de obicei cu ceață sau ploaie, care urmează iarna după o perioadă de ger (cînd se topește zăpada). Afară, se vedea pădurea ușor ninsă, subt un cer albastru și însorit de moină. SADOVEANU, B. 58. E o zi de moină, parcă-i primăvară. VLAHUȚĂ, O. A. 388. Ciobanii stau in jurul vetrei, Afară-i negură și moină. DEMETRESCU, O. 75. ♦ Timp umed, cu ceață sau cu ploaie, în oricare anotimp.
2. Cîmp muiat de ploaie; cîmp necultivat unul sau mai mulți ani pentru a fi lăsat să se odihnească. Eu cu muierea și cu copila mea lăzuirăm cîteva săptămîni la moină. RETEGANUL, la CADE. Boii mei cînd aud doină Ară țelină și moină. La NEGRUZZI, S. II 26. Arătura de popușoi în moină. I. IONESCU, D. 152. – Pronunțat: moi-nă.
móină (móine), s. f. –
1. Vreme umedă și călduță care urmează frigului de iarnă, dezgheț. –
2. Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru a odihni pămîntul. –
3. Pește de rîu (Cobitis barbatula). De la moale,
adj., prin intermediul
pl. moi sau de la
vb. muia, dar
der. prezintă dificultăți (poate printr-o formă anterioară *moină, cu
suf. -ină).
Der. din moale e general admisă; dar pare inutilă încercarea repetată de a ajunge pînă la latină (din mollis, după Iordan, BF, III, 243; din *mollināre, după Drăganu, Dacor., III, 514; din *mollimen, după Giuglea, Dacor., IV, 1553; din *mollio, -onis, după Spitzer, BL, XIV, 48; din *mollius, printr-un *moiu pierdut, după Candrea). Pentru
suf., Tiktin sugerează un paralelism cu doină.
Der. dintr-un
sl. močiti „a umezi” (Cihac, II, 200), ca
sb.,
cr. močina, e improbabilă. Pentru sensul 3,
cf. molan, și, la fel, moișcă,
s. f. (guvid), moiște,
s. f. (
Trans., Banat, dezgheț), pe care Cihac, II, 200, îl derivă din *mociște din
sl. moča „băltoacă”.
Der. moina (
var. înmoina),
vb. (a dezgheța); moinos,
adj. (umed, propriu dezghețului).