MOINÁ, pers. 3 moinează, vb. I. (Reg.) Refl. și intranz. A se face moină, a începe să se dezghețe. – Din moină.

MÓINĂ, (2) moine, s. f. 1. Timp mai călduros și umed, care urmează iarna după o perioadă de îngheț; p. gener. timp umed și cețos; moloșag. 2. Teren agricol lăsat necultivat unul sau mai mulți ani (pentru a-și spori proprietățile productive). ♦ (Pop.) Ogor. – Cf. moale.

MOINÁ, pers. 3 moinează, vb. I. Refl. și intranz. A se face moină, a începe să se dezghețe. – Din moină.

MÓINĂ, moine, s. f. 1. Timp mai călduros și umed, care urmează iarna după o perioadă de îngheț; p. gener. timp umed și cețos; moloșag. 2. Teren agricol lăsat necultivat unul sau mai mulți ani (pentru a-și spori proprietățile productive). ♦ (Pop.) Ogor. – Cf. moale.

MOINÁ, pers. 3 moinează, vb. I. Refl. impers. și intranz. A. se face moină; a începe să se dezghețe. Se moinase și zăpada cădea mai mare și mai deasă. DELAVRANCEA, V. V. 178. – Pronunțat: moi-na.

MÓINĂ s. f. 1. Timp umed și călduros, de obicei cu ceață sau ploaie, care urmează iarna după o perioadă de ger (cînd se topește zăpada). Afară, se vedea pădurea ușor ninsă, subt un cer albastru și însorit de moină. SADOVEANU, B. 58. E o zi de moină, parcă-i primăvară. VLAHUȚĂ, O. A. 388. Ciobanii stau in jurul vetrei, Afară-i negură și moină. DEMETRESCU, O. 75. ♦ Timp umed, cu ceață sau cu ploaie, în oricare anotimp. 2. Cîmp muiat de ploaie; cîmp necultivat unul sau mai mulți ani pentru a fi lăsat să se odihnească. Eu cu muierea și cu copila mea lăzuirăm cîteva săptămîni la moină. RETEGANUL, la CADE. Boii mei cînd aud doină Ară țelină și moină. La NEGRUZZI, S. II 26. Arătura de popușoi în moină. I. IONESCU, D. 152. – Pronunțat: moi-nă.

moiná (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. moineáză

móină s. f., g.-d. art. móinei; (terenuri) pl. móine

moiná vb. (sil. moi-), ind. prez. 3 sg. moineáză

móină s. f. (sil. moi-), g.-d. art. móinei; (terenuri) pl. móine

MOINÁ vb. (MET.) (reg.) a se moiști, a se moloșăgăi. (Afară s-a ~.)

MÓINĂ s. (MET.) (reg.) moiște, moișteală, moiștină, moleșniță, moloșag. (Vreme urâtă, cu ~.)

MÓINĂ s. v. grindel, molan, ogor, pârloagă.

móină (móine), s. f. – 1. Vreme umedă și călduță care urmează frigului de iarnă, dezgheț. – 2. Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru a odihni pămîntul. – 3. Pește de rîu (Cobitis barbatula). De la moale, adj., prin intermediul pl. moi sau de la vb. muia, dar der. prezintă dificultăți (poate printr-o formă anterioară *moină, cu suf. -ină). Der. din moale e general admisă; dar pare inutilă încercarea repetată de a ajunge pînă la latină (din mollis, după Iordan, BF, III, 243; din *mollināre, după Drăganu, Dacor., III, 514; din *mollimen, după Giuglea, Dacor., IV, 1553; din *mollio, -onis, după Spitzer, BL, XIV, 48; din *mollius, printr-un *moiu pierdut, după Candrea). Pentru suf., Tiktin sugerează un paralelism cu doină. Der. dintr-un sl. močiti „a umezi” (Cihac, II, 200), ca sb., cr. močina, e improbabilă. Pentru sensul 3, cf. molan, și, la fel, moișcă, s. f. (guvid), moiște, s. f. (Trans., Banat, dezgheț), pe care Cihac, II, 200, îl derivă din *mociște din sl. moča „băltoacă”. Der. moina (var. înmoina), vb. (a dezgheța); moinos, adj. (umed, propriu dezghețului).

A SE MOINÁ pers. 3 se ~eáză intranz. A se face moină; a se porni moina. /Din moină

MÓINĂ f. Vreme umedă și relativ călduroasă, care se stabilește iarna după perioada înghețurilor; timp moale. 2) Teren agricol lăsat necultivat pentru a-i spori productivitatea. [G.-D. moinei; Sil. moi-] /cf. moale

moinà v. a se face moină.

moină f. 1. țarină muiată de ape: boii ară țelină și moină NEGR.; 2. timp ploios; 3. Zool. grindel. [Slav. MOĬNŬ].

móĭnă f., pl. e (d. a se muĭa). Timp călduț cînd se topește gheața și zăpada. Țarină, pămînt arat (în opoz. cu țelină). Molan, molete, vîrlan.

moĭneáză (se) v. refl. impers. (d. moĭnă). E moĭnă, se topește zăpada, se dezgheață. – În vest și înmoĭ- (Iov. 154) și îmoĭ-.

MOINA vb. (MET.) (reg.) a se moiști, a se moloșăgăi. (Afară s-a ~.)

MOINĂ s. (MET.) (reg.) moiște, moișteală. moiștină, moleșniță, moloșag. (Vreme urîtă, cu ~.)

moină s. v. GRINDEL. MOLAN. OGOR. PÎRLOAGĂ.

móină, moine, s.f. – Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru ca pământul să se odihnească: „Dacă nu îl ari un an, se numește moină” (ALRRM, 1973); „Foc vă bată, moine lunji, / Că mărită mute-n dunji” (Bilțiu, 2006: 224). ♦ (top.) Moina, fânațe (Groape, Groșii Țibleșului, Vima Mare, Peteritea); Între moine, fânațe în Rozavlea (Vișovan, 2005). Termen atestat în centrul și în nordul țării (ALR, 1956: 7). – Cf. moale (DER, DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. mojna (Bakos, 1982).

móină, -e. s.f. – Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru ca pământul să se odihnească: „Dacă nu îl ari un an se numește moină” (ALR 1973). Termen atestat în centrul și în nordul țării (ALR 1956: 7). – Cf. moale (accepțiune gerenerală); Cuv. rom. preluat în magh. (mojna) (Bakos 1982).

MOINA, Ion (1921-1990, n. Nimigea, jud. Bistrița-Năsăud), atlet român. Prof. univ. la Cluj. Multiplu campion național, a stabilit 33 recorduri naționale în probele de sprint, care s-au înscris printre printre cele mai valoroase rezultate atletice ale epocii (10,4 sec. la 100 m plat, 1946).

MOINĂ subst. 1. Moina b. ard. (Viciu 34). 2. Moinești s. mold. Moima 2.