modul definitie

33 definiții pentru modul

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta, de a se desfășura al cuiva sau a ceva; cale, procedeu, metodă. ◊ Mod de viață (de trai) = fel de a concepe și a trăi viața; conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale diferitelor grupuri sociale, în funcție de nivelul de trai, de tradiții, obiceiuri și mentalități. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum se desfășoară acțiunea, cum este starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum ori în ce măsură se desfășoară sau apare la un moment dat o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție subordonată care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. 3. Sistemul raporturilor dintre sunetele muzicale, care determină dependența sunetelor instabile de cele stabile. Mod major și minor. – Din lat. modus, it. modo.
MODÚL, module, s. n. 1. Unitate de lungime convențională, folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seamă de semnul algebric). ♦ Număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex. 3. Fiecare dintre părțile principale (și detașabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunară. 4. Parte componentă a unui ansamblu (cu funcționalitate proprie). – Din fr. module.
MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva; fel în care se efectuează ceva; cale, procedeu, metodă. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = fel istoricește determinat în care oamenii produc bunurile necesare existenței lor caracterizând o orânduire socială și determinând-o din punct de vedere istoric. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum apare acțiunea, starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare la un moment dat o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. 3. Caracterul unei succesiuni de sunete care alcătuiesc o piesă muzicală, determinat de o anumită ordine și natură a intervalelor componente și de o anumită funcție a diferitelor sunete față de sunetul fundamental. – Din lat. modus, it. modo.
MODÚL, module, s. n. 1. Unitate de lungime convențională, folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seamă de semnul algebric). ♦ Număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex. 3. Fiecare dintre părțile principale (și detașabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunară. 4. Parte componentă a unui ansamblu (cu funcționalitate proprie). – Din fr. module.
MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi al unui lucru; felul cum se manifestă sau se efectuează ceva, chip, sistem de lucru al cuiva. Pornind de la modul de a crea al poporului, Eminescu el însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. Pentru fiecare nemulțumire, durere sau bucurie... [poporul] are modul lui particular de a se exprima. HOGAȘ, DR. II 179. Gramatica este o învățătură ce ne arată modul de a vorbi și de a scrie bine într-o limbă. CREANGĂ, A. 87. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = felul în care oamenii obțin bunurile materiale, reprezentînd unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. Modul de producție al vieții materiale condiționează în genere procesul vieții sociale, politice și spirituale. MARX, CR. Ec. pol. 9. ◊ (Precedat de prep. «în» și urmat de un adjectiv formează locuțiuni adverbiale al căror sens este dat de adjectiv) În mod cinstit. În mod fatal. În modul acesta. ▭ Membrul de partid... se leagă în mod organic de întreaga operă uriașă a statului proletar. SAHIA, U.R.S.S. 75. ♦ (Învechit) Exemplu, pildă. Ar lua loruși spre mod pre vulpoiul acesta. ȚICHINDEAL, E. 15. 2. (Gram.) Formă verbală prin care se arată felul cum consideră vorbitorul acțiunea exprimată de verb. Modul indicativ exprimă o acțiune considerată ca reală. ▭ Numai modurile așa-zise personale pot funcționa ca predicat. IORDAN, I. R. 581. Mod personal v. personal. Complement circumstanțial de mod = complement care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare o acțiune sau o calitate. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție subordonată care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă. 3. (Muz.) Structura unei scări de sunete, determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. Modul minor. Modul major.
MODÚL, moduli, s. m. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seama de semnul algebric).
mod s. n., pl. móduri
modúl s. n., pl. modúle
mod s. n., pl. móduri
modúl s. n., art. modúlul, pl. modúle
MOD s. 1. cale, chip, fel, formă, manieră, metodă, mijloc, modalitate, posibilitate, procedare, procedeu, procedură, putință, sistem, (reg.) cap, modru, (înv.) manoperă, marșă, mediu, mijlocire. (Alt ~ de a rezolva o problemă.) 2. v. stil. 3. v. regim. 4. v. sens. 5. v. fel. 6. v. tip.
MODÚL s. (MAT.) valoare absolută.
MOD s.n. 1. Fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ Mod de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc și obțin bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății și care reprezintă unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. 2. (Gram.) Formă verbală care exprimă felul în care vorbitorul vede sau socotește acțiunea verbului. ♦ (Despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) De mod = care are sensul sau funcția de a arăta modul. 3. (Muz.) Structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (Log.) Mod silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și de cantitatea judecăților componente. [Cf. fr. mode, it. modo, lat. modus].
MODÚL1 s.m. 1. (Mat.) Valoare absolută a unei mărimi reale (fără să se ia în considerare semnul algebric). ♦ (Statist.) Variantă a caracteristicii (4) [în DN], înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. ◊ Modul al unui număr complex = rădăcina pătrată a sumei pătratelor părții reale și a coeficientului părții imaginare; modul al unui număr real = valoare absolută a numărului. 2. Coeficient care caracterizeează o proprietate mecanică oarecare. ♦ Raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ◊ Modul de elasticitate = mărime reprezentând raportul dintre efortul unitar normal și lungirea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate la întindere sau încovoiere. 3. Unitate de măsură, în special pentru apele curgătoare. ◊ Modul de irigație = cantitatea de apă necesară în unitatea de timp pentru irigarea unui hectar. [Pl. -li, (s.n.) -luri. / < fr. module, cf. lat. modulus].
MODÚL2 s.m. Parte, porțiune dintr-un ansamblu, conceput separat sau separabil. ◊ Modul lunar = dispozitiv autonom al unui vehicul de lansare sau al unei nave spațiale, care poate funcționa independent, servind pentru aselenizare. ♦ (Telec.) Bloc alcătuit din microelemente (tranzistoare, diode, bobine etc.) care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat sau într-o instalație electronică. ♦ (Arhit.) Unitate de măsură aleasă arbitrar pentru a determina proporțiile elementelor de arhitectură ale unui edificiu. [Pl. -li, (s.n.) -le. / < fr., engl. module].
MOD s. n. 1. fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ (ec.) ~ de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății; ~ de viață = conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale unei societăți. 2. categorie gramaticală specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune. ◊ (despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) de ~ = care are sensul, funcția de a arăta modul. 3. (muz.) structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și cantitatea judecăților componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absolută a unei mărimi reale. ◊ număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor componentelor unui număr real. ◊ (stat.) variantă a caracteristicii (4), înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. 2. coeficient care caracterizează o proprietate mecanică oarecare. ◊ raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ♦ ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal și lungimea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apă. 4. parte componentă a unui ansamblu cu funcționalitate proprie. ◊ fiecare din părțile detașabile ale unei nave spațiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat, ori într-o instalație electronică. 6. (arhit.) unitate de măsură pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
mod (móduri), s. n. – Fel, manieră. Lat. modus (sec. XVII). Apare pentru prima oară la Radu Greceanu. Este dubletul lui modru, s. n. (Trans., mod), din mag. modus, modor, modra (Cihac, II, 516; Tiktin; Candrea; Scriban; der. din lat. modulus sugerată de Philippide, Principii, 49 și 148 e improbabilă). Der. modă (mr. modă), s. f., din fr. mode, sau it. moda, cf. ngr. μοδα, tc., bg. moda; modalitate, s. f., din fr. modalité; model, s. n., din fr. modèle; modela, vb. (a forma), din fr. modéler; modelaj, s. n., din fr. modélage; modera, vb. (a tempera), din fr. modérer; moderator, adj., din fr. modérateur; moderați(un)e, s. f., din fr. modération; modest, adj., din fr. modeste; modestie, s. f., din fr. modestie; modic, adj., din fr. modique; modicitate, s. f., din fr. modicité; modifica, vb., din lat. modificare (sec. XIX); modificați(un)e, s. f., din fr. modification; modistă, s. f. (femeie care confecționează pălării de damă).
MOD ~uri n. 1) Formă particulară de a fi; chip; fel. 2) Mijloc de a acționa în vederea realizării unui scop; manieră; procedeu; modalitate. 3) gram. Categorie a verbului prin care se exprimă atitudinea subiectului față de acțiune. 4) muz. Structură a unei game determinată de succesiunile intervalelor dintre sunetele componente. /<lat. modus, fr. mode
MODÚL1 ~i m. 1) Valoare absolută a unui număr real. 2) Rădăcină pătrată, rezultată din suma pătratelor componentelor unui număr complex. /<fr. module
MODÚL2 ~e n. 1) (în arhitectura clasică) Unitate de măsură pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții. 2) Coeficient care caracterizează proprietatea de rezistență mecanică a materialelor. ~ de torsiune. 3) Parte componentă (și detașabilă) a unui ansamblu. ~ de bibliotecă. 4) Parte principală a unui vehicul spațial. /<fr. module
mod n. 1. formă particulară: mod de acțiune; 2. Filoz. chip de a fi: modurile substanței; 3. Gram. forme verbale spre a exprima diferite circumstanțe: modul indicativ; 4. Muz. dispozițiune particulară a tonurilor: mod major, minor.
*mod n., pl. urĭ (la modus, măsură, mod. V. cum, moderat). Formă particulară, fel, chip: mod de acțiune, de guvernament. Fil. Felu de a fi, de a se prezenta: modurile substanțeĭ. Gram. Forme verbale care arată diferite împrejurărĭ (indicativu, conjunctivu, condiționalu, imperativu, infinitivu). Muz. Dispozițiune particulară a tonurilor: mod major saŭ minor (V. gamă).
*módul n., pl. e (lat. módulus, dim. d. modus, măsură). Arh. Unitate de măsură p. a regula proporțiunile coloanelor saŭ părților unuĭ edificiŭ: módulu e de ordinar egal cu jumătatea diametruluĭ bazeĭ coloaneĭ. Pin ext. Unitate de măsură p. apele curente: a evalua modulu unuĭ izvor. Diametru comparativ al medaliilor saŭ monetelor între ele.
MOD s. 1. cale, chip, fel, formă, manieră, metodă, mijloc, modalitate, posibilitate, procedare, procedeu, procedură, putință, sistem, (reg.) cap, modru, (înv.) manoperă, marșă, mediu, mijlocire. (Alt ~ de a rezolva o problemă.) 2. fel, manieră, metodă, stil. (~ de lucru al cuiva.) 3. fel, gen, manieră, modalitate, regim, sistem, stil. (~ de viață.) 4. chip, fel, gen, manieră, sens, (rar) spirit. (Se pot face și alte observații în același ~.) 5. fel, gen, soi. (Are un ~ de timiditate nejustificată.) 6. fel, gen, soi, specie, specimen, tip. varietate, (reg.) modru. (Rămîn următoarele ~ de silogisme...)
modúl s. n.1. (astr.) Fiecare din părțile detașabile ale unei nave cosmice ◊ „Spacelab va avea două elemente: modulul-laborator pentru echipajul uman, în care cercetătorii pot lucra în haine de stradă, și platforma suport pentru instrumentele de măsură și control de cercetare.” V. stud. 20 III 74 p. 10; frecvent în sint. ♦ modul lunar;v. și Sc. 7 VII 69 p. 4; v. și minicrater (1969), navă-mamă (1969). ♦ 2. Parte detașabilă dintr-un ansamblu (clădiri, mobile etc.) ◊ „Primul «modul» a fost livrat în ziua deschiderii celui de-al XI-lea Congres al partidului. Acum, din secția a șasea a I.P.B. ies pe bandă următoarele «bucăți de clădire»: bucătării, sufragerii, dormitoare + hol + baie, camere de tineret, casa scării.” Sc. 3 III 76 p. 4. ◊ „Modulul de 1000 de apartamente conceput de I.C.I.M. Brașov [...] înseamnă 26000 elemente spațiale, care în anul 1979 vor fi integrate în patru tipuri de case.” R.l. 17 III 79 p. 3; v. și Sc. 5 IV 74 p. 1; v. și ambutisat, modulat (din engl., fr. module, germ. Modul, rus. modul; sensul 1 din engl. americ. lunar module; BD 1966, DMN 1966; D. Am., DTP; DEX, DN3)
mod de comunicare modalitate de organizare a frazei, determinat de intenția de comunicare și de atitudinea locutorului față de enunț.
mod de comunicare modalitate de organizare a frazei, determinat de intenția de comunicare și de atitudinea locutorului față de enunț.
mod verbal categorie gramaticală specifică verbului.
mod verbal categorie gramaticală specifică verbului.
mod (< lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re1), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re1 finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la1 finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi1 finalis: mi recperc.: do1); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la1); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa1 finalis: fa recperc.: do1); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do1 finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol1 finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re1 finalis: sol recperc.: do1); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la1 finalis: la recperc.: mi1); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi1 finalis: la recperc.: do1); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do1 finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol1 finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.
MOD s. n. (cf. fr. mode, it. modo, lat. modus): categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune, felul în care acesta exprimă acțiunea. ◊ ~ personál: m. la care un verb are în flexiunea sa categoriile gramaticale de persoană și de număr, precum și morfemele necesare marcării acestora. Sunt considerate m. personale în limba română: indicativul, conjunctivul, condițional-optativ-potențiatul, imperativul și prezumtivul. ◊ ~ nepersonál: m. la care un verb nu are în flexiunea sa categoriile gramaticale de persoană și de număr și nici morfemele necesare marcării acestora. Sunt considerate m. nepersonale în flexiunea verbului românesc: infinitivul, gerunziul, participiul și supinul. ◊ ~ predicatív: m. la care verbul poate apărea independent în comunicare, cu funcție de predicat. Sunt predicative în limba română toate m. personale (v. mai sus). ◊ ~ nepredicatív: m. la care verbul nu poate apărea independent, ci dependent, cu altă funcție decât aceea de predicat. Sunt nepredicative în limba română toate m. nepersonale (v. mai sus). ◊ ~ símplu: m. realizat cu ajutorul sufixelor flexionare, fără verb auxiliar morfologic. Sunt m. simple în limba română: imperativul, gerunziul și participiul. ◊ ~ compús: m. realizat cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice a avea, a vrea (a voi) sau a fi sau cu ajutorul conjuncției să și al prepoziției de. Sunt m. compuse în limba română: conjunctivul, condițional-optativ-potențialul, prezumtivul și supinul. ◊ ~ mixt: m. realizat atât cu ajutorul sufixelor flexionare, cât și cu ajutorul auxiliarelor morfologice. Sunt m. mixte în limba română: indicativul și infinitivul. ◊ ~ sintétic: m. realizat cu mijloace sintetice (sufixe flexionare). Sunt sintetice în limba română m. simple (v. mai sus). ◊ ~ analític: m. realizat cu mijloace analitice (auxiliarele morfologice, prepoziția de și conjuncția să). Sunt analitice în limba română m. compuse (v. mai sus).
a gâdila în mod plăcut auzul (cuiva) expr. 1. a da o veste bună (cuiva). 2. a linguși (pe cineva).

modul dex

Intrare: mod
mod substantiv neutru
Intrare: modul (pl. moduli)
modul pl. moduli
Intrare: modul (pl. module)
modul pl. module substantiv neutru
Intrare: modul (pl. moduluri)
modul pl. moduluri