MODÉRN, -Ă, moderni, -e, adj. Care aparține epocii actuale, care ține de prezent sau de trecutul apropiat; nou, recent, care corespunde stadiului actual al progresului; care este diferit de tradiție. ◊ Limbă modernă = limbă vorbită în zilele noastre sau într-o epocă apropiată nouă. Epocă modernă = perioadă după Renaștere, care cuprinde sec. XVI-XVIII, numite clasice. ♦ Conform cu moda zilei. – Din fr. moderne, it. moderno.

MODÉRN, -Ă, moderni, -e, adj. Care aparține timpurilor apropiate de vorbitor; recent, actual; care este în pas cu progresul actual; care aparține unei epoci posterioare antichității. ◊ Istoria modernă = a) (în trecut) epoca de la sfârșitul evului mediu, cuprinsă între 1453 (căderea Constantinopolului) și Revoluția Franceză din 1789; b) (curent) epocă cuprinsă între Revoluția Franceză din 1789 și Unirea din 1918. Limbă modernă = limbă vie, vorbită efectiv de o populație actuală. ♦ (Despre învățământ) Care acordă importanță, preferință disciplinelor umaniste. ♦ Conform cu moda zilei. – Din fr. moderne, it. moderno.

MODÉRN, -Ă, moderni, -e, adj. (În opoziție cu vechi) Care aparține timpurilor prezente, din vremea noastră, actual, nou; în pas cu progresul actual. V. contemporan. Drumurile moderne se ivesc, străbătînd țara. BOGZA, C. O 176. În adevăr, e-atîta larmă în capitalele moderne, Că omul n-are chip să doarmă, Oricît de bine și-ar așterne. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 52. Este oare vreo introducere mai minunată în literatura modernă, un tablou mai omeric decît această strofă care începe cu un vechi cîntic haiducesc? RUSSO, S. 190. Istoria modernă = parte a istoriei care cuprinde epoca de la mijlocul veacului al XVII-lea (cînd a avut loc revoluția burgheză din Anglia) pînă la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917. Limbă modernă = (în opoziție cu limbă veche sau moartă) limbă, vie, vorbită de o populație actuală. Pintre mulțimea calendarelor și a cărților în limba grecească modernă, iaca ce am găsit. Istoria lui Arghir și a pre-frumoasei Elene. NEGRUZZI, S. I 10. Aceste dialecte duse de soldații romani răsplătiți cu pămînturi în țările biruite s-au întrulocat cu limbile acelor țări biruite și au produs modernele limbi, zise neolatine. RUSSO, S.70. ♦ Făcut, confecționat, construit, aranjat după moda zilei. Rochie modernă.

modérn adj. m., pl. modérni; f. modérnă, pl. modérne

modérn adj. m., pl. modérni; f. sg. modérnă, pl. modérne

MODÉRN adj. 1. actual, contemporan, nou, recent. (Preocupări ~ în tehnica de calcul.) 2. v. umanistic.

Modern ≠ demodat, învechit, vechi, vetust, perimat

MODÉRN, -Ă adj. 1. Nou sau relativ recent, din timpurile prezente; actual. ◊ Limbă modernă = limbă vie, care se vorbește în prezent. ♦ (Despre forme de învățământ) În care disciplinele umaniste au un rol preponderent, preferențial. 2. La modă, potrivit ultimei mode. [< fr. moderne, cf. lat.t. modernus].

MODÉRN, -Ă adj. 1. nou, relativ recent, din timpurile prezente; care corespunde stadiului actual al progresului. ♦ limbă ~ă = limbă vie, care se vorbește în prezent. ◊ (despre învățământ, clase, licee) care pune accentul pe studiul limbii și al disciplinelor umanistice. 2. în concordanță cu moda, la modă. (< fr. moderne, it. moderne, lat. modernus)

MODÉRN ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de timpul prezent; propriu timpului prezent; actual; contemporan. 2) Care beneficiază de progresul recent al științei și tehnicii; bazat pe rezultatele recente ale științei și tehnicii. 3) Care este la modă. /<fr. moderne, it. moderno

modern a. care e din timpul din urmă: sculptură modernă; istoria modernă, epoca dela 1453 până la 1815. ║ m. se zice de scriitorii, erudiții și artiștii cari au apărut dela Renaștere: anticii și modernii. ║ n. ceeace e modern: a prefera modernului anticul.

*modérn, -ă adj. (lat. modernus, modern, d. adv. modo, odinioară, de curînd). Recent, noŭ, din timpu actual, neînvechit, în curent cu timpu, la modă: armată modernă, haĭnă modernă. Istoria modernă saŭ noŭă, de la 1453 (luarea Constantinopoluluĭ) pînă la 1789 (marea revoluțiune franceză). Învățămîntu modern, învățămîntu secundar în care se învață limbile moderne. S. m. pl. Oameniĭ de azĭ, actualiĭ, ceĭ noĭ: anticiĭ și moderniĭ. S. n. fără pl. Lucru noŭ, caracteru lucruluĭ noŭ, modernitate: tot-de-a-una modernu e frumos. Adv. În mod modern: a te îmbrăca modern.

MODERN adj. 1. actual, contemporan, nou, recent. (Preocupări ~ în tehnica de calcul.) 2. umanistic. (Secție ~ la un liceu.)

modern jazz, jazzul* epocilor bop* (be-bop, 1944) și al celor ulterioare, spre deosebire de jazzul New Orleans*, Dixieland*, „mainstream” (epoca swing (2) și „rhythm and blues”, „rock and roll” și „gospel”). M. utilizează o armonie (III) evoluată, linii melodice de un tip nou, ritmică* și metrică (1) mai variată ca în trecut.

modernă, muzică ~. Opoziția între modern (cu conotația sa de „nou”) și tradiție apare cu regularitate, în ipostaze diferite, în istoria muzicii: Ars nova versus Ars antiqua, stile moderno sau nuovo versus stile antico (Caccini, Le nuove musiche, 1601, de asemenea în alte scrieri din sec. 17), Seconda prattica versus Prima prattica (Monteverdi) etc. În măsura în care, în anumite perioade, termenului de clasic i se atribuie sensul vechi sau academic în arte sau literatură, lui i se va opune altul, semnificând noutatea, modernul. Astfel vor apare mișcări precum „Querelle des anciens et des modernes” (Franța, sfârșitul sec. 17) sau romantismul german (sfârșitul sec. 18) ca opoziție tipologică la clasicism*. Termenul de modern apare în teoretizările muzicale de la începutul sec. 19, în replică la noțiuni precum clasic, antic, medieval, fără să desemneze un stil anume, ci doar folosit în sens cronologic (v. E. Hanslick, 1848; criticul vienez va scrie mai târziu despre „opera modernă” referindu-se la perioada de la Gluck până în contemporaneitatea sa). Astfel se configurează un concept ce semnifică noutatea valorizată pozitiv: noul este echivalent cu progresul artistic. R. Schumann, J. Brahms sau R. Strauss sunt salutați de diverși critici ai sec. 19 drept compozitori moderni. P. Hindemith devine – în opinia lui H. Mersmann – exponent al m.m. în jur de 1930. Doar odată cu răspândirea conceptului de „muzică nouă”, după 1950, precum și a celui de muzică postmodernă* (la sfârșitul anilor ’60), asocierea între modern și nou (= contemporan) în critica și estetica muzicală* își pierde din semnificații. S-a formulat și perspectiva potrivit căreia, ca epocă delimitată istoric, modernul marchează muzica între sfârșitul romantismului* și afirmarea „muzicii noi”, așadar între 1890 și primul război mondial, cu prelungiri în anii ’20 (v. C. Dahlhaus). S-ar încadra aici nu numai curentele verismului*, impresionismului*, neoclasicismului*, dar și expresionismul* sau futurismul (ultimele două fiind revendicate de alții drept „muzică nouă”). La nivelul limbajului muzical, m.m. s-ar putea defini, ca trăsătură generală, prin depărtarea de tonalitatea* tradițională. Extrem de diverse soluții modale (folclorice, impresioniste, neoclasice, neomodale) sau atonale (dodecafonice*, seriale*) sunt propuse de compozitorii moderni. Trebuie menționate, de asemenea, câteva aspecte ale sfârșitului de sec. 19 – începutului de sec. 20 ce au influențat gândirea muzicală modernă: schimbările din perimetrul științific (bunăoară apariția fonografului și impulsionării culegerii folclorice); noile perspective ce au apropiat compozitorul european de arta extraeuropeană (contactul lui Debussy cu perimetrul asiatic la Expoziția mondială de la Paris, 1889); instituționalizarea cercetării muzicologice care devine, la sfârșitul sec. 19, disciplină universală autonomă (v. muzicologie), inclusiv în reviste de specialitate, societăți muzicale, congrese internaționale etc.; modernizarea comercializării și difuzării muzicii prin legalizarea dreptului de autor – bază a industriei muzicale moderne. Pentru a observa nuanțele conceptului de m.m. și modalitățile în care a fost folosit în literatura muzicologică a sec. 20, se impune clarificarea noțiunilor de muzică nouă și de avangardă. Conceptul de muzică nouă (germ.: neue Musik, echivalent cu engl. contemporary music și fr. musique contemporaine) provine din spațiul muzicologic de lb. germ. Apare pentru prima oară la Paul Bekker (1919), pentru a desemna muzica opusă romantismului și afirmând diverse opțiuni stilistice în contemporaneitate (vizibile în manifestările artistice ale Societății Internaționale de Muzică Contemporană din epoca interbelică). Astfel, în categoria muzicii noi din prima jumătate a sec. 20 sunt menționate în principal unele creații ale lui Hindemith, dar și orientările: expresionistă (școala a doua vieneză), folcloristă (Stravinski, Bartók), transcendentalismul lui Ives, precum și emanciparea timbrală la Varèse. Ulterior, sub influența teoretizărilor lui Th. W. Adorno (pe la mijlocul sec. 20), muzica nouă se va referi, cu mai multă precizie, la creațiile atonale*, dodecafonice (v. dodecafonie) ale școlii a doua vieneze, iar după 1950 serial-integrale (v. serialism) ale unor Boulez, Stockhausen ș.a.; conceptul va fi folosit după 1950 pentru a distinge creațiile de avangardă de acelea moderne. Adică, într-un sens larg, avangarda și muzica nouă devin sinonime. Avangarda muzicală, asemănător mișcărilor similare din artele plastice și literatură, se bazează pe protestul împotriva tradițiilor, pe experimentalismul uneori dus la extrem. Se poate distinge între mișcările de avangardă „istorice” din prima jumătate a sec. 20 (dadaism, futurism, suprarealism, bruitism) și o „neoavangardă” plasată după 1950, cu accent pus pe negarea tradiției și a istoricității (manifestată de ex. prin serialismul integral, aleatorismul radical – v. aleatorică, muzică, muzica concretă și electronică). În muzica sec. 20, delimitările terminologice între modern – muzică nouă – avangardă – postmodern conțin o mare doză de echivoc, putând fi aplicate pe teritorii restrânse, precum perioadele de creație ale unui compozitor sau chiar lucrări izolate.

MODÉRN, -Ă adj. (< fr. moderne, cf. lat. modernus): în sintagma lingvistică modernă (v.).