modalitate definitie

14 definiții pentru modalitate

MODALITÁTE, modalități, s. f. 1. Procedeu, mijloc, metodă folosită în vederea realizării unui scop; mod (1), manieră. 2. (Log.) Determinare a caracterului necesar, contingent, posibil sau imposibil al unei judecăți. – Din fr. modalité.
MODALITÁTE, modalități, s. f. 1. Procedeu, mijloc, metodă folosită în vederea realizării unui scop; mod (1), manieră. 2. (Log.) Determinare a caracterului necesar, contingent, posibil sau imposibil al unei judecăți. – Din fr. modalité.
MODALITÁTE, modalități, s. f. 1. Fel, chip, mijloc de a efectua un lucru; mod, putință, posibilitate. ◊ Expr. A găsi o modalitate = a găsi o cale, un mijloc, un aranjament pentru a ieși sau a scoate pe cineva dintr-o situație dificilă sau a rezolva o chestiune complicată. 2. Criteriul de diferențiere al judecăților după gradul lor de certitudine. 3. (Muz.) Caracterul unei compoziții, modul (major sau minor) în care e scrisă o bucată.
modalitáte s. f., g.-d. art. modalitắții; pl. modalitắți
modalitáte s. f., g.-d. art. modalității; pl. modalități
MODALITÁTE s. 1. v. mod. 2. v. regim.
MODALITÁTE s.f. 1. Fel, chip, mod de a face sau de a prezenta ceva. 2. (Log.) Criteriul de diferențiere a judecăților după gradul lor de certitudine. 3. Caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente. [Cf. fr. modalité].
MODALITÁTE s. f. 1. procedeu, mod de a face, de a prezenta ceva. 2. (log.) criteriu de diferențiere a judecăților după gradul lor de certitudine. 3. caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente. (< fr. modalité)
MODALITÁTE ~ăți f. 1) Mod de a acționa în vederea realizării unui anumit scop; manieră; procedeu; metodă; mijloc. 2) log. Caracter necesar, contingent, posibil sau imposibil al unei judecăți. 3) gram. Atitudine, apreciere a vorbitorului față de cele comunicate. /<fr. modalité
modalitate f. 1. Filoz. mod de a fi: albeața e o modalitate a zăpezei; 2. Muz. mod în care trebue cântat.
*modalitáte f. (d. modal; fr. modalité). Fil. Mod de a fi: albeața e o modalitate a zăpeziĭ. Log. Subordonarea afirmațiuniĭ uneĭ propozițiunĭ, modurilor de posibilitate saŭ imposibilitate, de necesitate saŭ contingență. Muz. Caracteru uneĭ fraze muzicale după cum e în modu major saŭ minor.
MODALITATE s. 1. cale, chip. fel, formă, manieră, metodă, mijloc, mod, posibilitate, procedare, procedeu, procedură, putință, sistem, (reg.) cap, modru, (înv.) manoperă, marșă, mediu, mijlocire. (Altă ~ de a rezolva o problemă.) 2. fel, gen, manieră, mod, regim, sistem, stil. (~ de viață.)
MODALITÁTE (< fr.) s. f. 1. Procedeu, mijloc, metodă folosită pentru realizarea unui scop; mod (1), manieră (1). 2. (LOG.) Felul în care poate fi caracterizat adevărul unei propoziții (necesar sau contingent, posibil sau imposibil). 3. (Dr.) Element suplimentar adăugat unui act juridic, ce constă într-o împrejurare viitoare care poate influența fie însăși existența raportului juridic stabilit între părți, fie poate afecta doar executarea obligațiilor și exigibilitatea drepturilor părților. Actele juridice cu titlu gratuit mai pot fi afectate și de m. numită sarcină, care constă într-o obligație impusă de dispunător gratificatului, a cărei neîndeplinire îndreptățește pe dispunător să ceară revocarea judecătorească a donației sau a legatului testamentar. Alte elemente suplimentare ce constituie m. ale obligațiilor pot privi fie obiectul acestora (putând exista unele obligații alternative, sau altele facultative) sau subiectele plurale ale acestora, în care obligațiile pot fi conjuncte și divizibile, sau pot fi indivizibile, ori solidare (fie activ, fie pasiv).
MODALITÁTE s. f. (cf. fr. modalité): fel, chip, mod de desfășurare a unei acțiuni exprimate de verb; termen folosit în sintagma auxiliar de modalitate (v.).

modalitate dex

Intrare: modalitate
modalitate substantiv feminin