Dicționare ale limbii române

4 intrări

23 definiții pentru mituit

MITUÍ, mituiesc, vb. IV. Tranz. A da cuiva mită. – Mită + suf. -ui.
MIȚUÍ, mițuiesc, vb. IV. (Pop.) Tranz. A tunde un miel, o oaie etc. de mițe. [Prez. ind. și: míțui] – Miță + suf. -ui.
MIȚUÍT s. n. (Pop.) Mițuire. [Pr.: -țu-it] – V. mițui.
MITUÍ, mituiesc, vb. IV. Tranz. A da cuiva mită. – Mită + suf. -ui.
MIȚUÍ, mițuiesc, vb. IV. Tranz. A tunde un miel, o oaie etc. de mițe. [Prez. ind. și: míțui] – Miță + suf. -ui.
MIȚUÍT s. n. Mițuire. [Pr.: -țu-it] – V. mițui.
MITUÍ, mituiesc, vb. IV. Tranz. A îndupleca prin mită, a corupe (un funcționar public) cu bani. Mituiește pe judecător din banii boitor celor furați. RETEGANUL, P. I 28. Se făcu bolnavă, mitui pe toți vracii cari spuseră împăratului că pînă nu va tăia pasărea de aur... nu se va însănătoși. ISPIRESCU, E. 363.
MIȚUÍ, mițuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A. tunde (un miel, o oaie), a tăia lîna, mițele. Îl mițui și pe dînsul, ca pe mieii ceilalți și îi trimise mițele acasă. ISPIRESCU, E. 208. Și mi-i băga [cîrlanii] la ocol, Să m-apuc de mițuit, Că mițele le-am vîndut. PĂSCULESCU, L. P. 275.
MIȚUÍT s. n. (Rar) Acțiunea de a mițui; mițuială. Să-l prinză, cînd o putea, Cam la capul Plaiului... pe calea vornicului în vremea mițuitului. TEODORESCU, P. P. 592.
mituí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mituiésc, imperf. 3 sg. mituiá; conj. prez. 3 să mituiáscă
mițuí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mițuiésc, imperf. 3 sg. mițuiá; conj. prez. 3 să mițuiáscă
mițuít (pop.) s. n.
mituí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mituiésc, imperf. 3 sg. mituiá; conj. prez. 3 sg. și pl. mituiáscă
mițuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mițuiésc, imperf. 3 sg. mițuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. mițuiáscă
mițuít s. n.
MITUÍ vb. a șperțui, (astăzi rar) a sfănțui, (înv.) a mâzdi, (fig.) a unge. (L-a ~ pentru a-i face o favoare.)
A MITUÍ ~iésc tranz. (persoane) A câștiga de partea sa prin mită; a cumpăra. /mită + suf. ~ui
A MIȚUÍ ~iésc tranz. 1) (oi, miei) A tunde de mițe. 2) pop. A bate, trăgând de păr; a părui; a flocăi; a târnui. /miță + suf. ~ui
mituì v. a da mită, a cumpăra cu bani: a mitui pe judecători.
mituĭésc v. tr. (d. mită). Corup pin mită: a mitui un funcționar. – În Ban. mitesc (sîrb. mititi).
mițuĭésc v. tr. Tund mĭeĭ, a căror lînă ajunge „miță” la sfîrșitu luĭ Maĭ (R. S. GrS. 6, 59).
MITUI vb. a șperțui, (astăzi rar) a sfănțui, (înv.) a mîzdi, (fig.) a unge. (L-a ~ pentru a-i face o favoare.)
A MITUI a atinge, a blătui, a da dreptul / duma / plicul / șpagă, a deschide ușa cu capul, a injecta, a mișca din urechi, a pune (cuiva) lacătul, a sări cu dreptul, a sări la cap, a sfănțui, a șpăgui, a unge, a unge cu miere, a unge osia, a veni pe schiuri.

Mituit dex online | sinonim

Mituit definitie

Intrare: mițuit
mițuit substantiv neutru
Intrare: mituit
mituit substantiv neutru participiu
Intrare: mițui
mițui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
mițui verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
Intrare: mitui
mitui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a