mire definitie

4 intrări

49 definiții pentru mire

MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
MÍRĂ, mire, s. f. 1. Riglă gradată utilizată în topografie la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire.
MÍRE, miri, s. m. Nume purtat de bărbat în ziua sau în preajma căsătoriei sale. ♦ (La pl.) Nume dat, în ziua sau în preajma căsătoriei, celor două persoane care se căsătoresc. – Cf. alb. mirë „bun”.
MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
MÍRĂ, mire, s. f. 1. Riglă cu diviziuni speciale, care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire.
MÍRE, miri, s. m. Nume purtat de bărbat în ziua sau în preajma căsătoriei sale. ♦ (La pl.) Nume dat, în ziua sau în preajma căsătoriei, celor două persoane care se căsătoresc. – Cf. alb. mirë „bun”.
MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. A fi surprins, nedumerit, uimit (de ceva), a găsi că ceva e curios, ciudat, de neînțeles. Ce te miri?... Sînt bătrîn. M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I 260. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? EMINESCU, O. I 151. Ați auzit negreșit vorbind de mine? – Ba... niciodată! – Mă mir. ALECSANDRI, T. I 284. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir, cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, 29. ◊ Expr. Te miri cine (cu valoare de substantiv) = un oarecare (lipsit de importanță), oricine, cine știe cine. Nu e Mirteanu omul de care își bate joc te miri cine. La TDRG. Te miri (sau miră) ce (și mai nimica) (cu valoare de substantiv) = nimica toată,; cine știe ce, lucru mărunt. Inimă slabă, așa ca să se clatine și să se-nduioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa. VLAHUȚĂ, O. A. 138. Lui îi da, te miri ce. ISPIRESCU, L. 338. (În forma regională miera) Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I 79. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu, să nu-ți dai în petec. HOGAȘ, DR. II 1. (În forma regională miera) Mă mieram eu să nu se îngrijească biata babă de mine. CREANGĂ, P. 133. Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = e normal să... 2. Tranz. A surprinde pe cineva, a-l face să se minuneze, să rămînă uimit. Rochia ei de mireasă mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III 17. 3. Refl. A nu se dumiri, a fi curios să știe, să afle, să înțeleagă ceva, a se întreba. O întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir – ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte. PANN, P. V. III 45. Mă miram ce-mi place mie... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. – Variantă: (regional) mierá vb. I.
MÍRĂ, mire, s. f. 1. Riglă cu diviziuni speciale, servind la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor și la operațiile de nivelment. 2. Mică piesă metalică așezată deasupra țevii unei arme de foc, care formează dispozitivul de ochire; cătare.
MÍRE, miri, s. m. Nume dat unui bărbat în ziua căsătoriei lui, în special în cursul ceremoniilor din această zi; p. ext. logodnic. Ți-ai ales un mire vrednic de-al tău suflet. DAVILA, V. V. 82. Acum iată că din codru și Călin mirele iese, Care ține-n a lui mină, mîna gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Iată-mă-s la nuntă... Unde-i mirele să gioc cu el? ALECSANDRI, T. I 223. ♦ (La pl.) Nume dat în cursul ceremoniilor din ziua căsătoriei celor două persoane care se căsătoresc. Cît mac e prin livezi, Atiția ani la miri urez! COȘBUC, P. I 59. M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. NEGRUZZI, S. I 53.
mirá1 (a ~) (a uimi) vb., ind. prez. 3 míră
míră s. f., g.-d. art. mírei; pl. míre
míre s. m., art. mírele; pl. miri, art. mírii
mirá (a uimi) vb., ind. prez. 1 sg. mir, 3 sg. și pl. míră
míră s. f., g.-d. art. mírei; pl. míre
míre s. m., art. mírele; pl. miri
FRATE-DE-MÍRE s. v. vătaf, vătășel, vornicel.
MIRÁ vb. a (se) nedumeri, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă ~ ce-mi spui; să nu te ~ dacă...)
MIRÁ vb. v. cutremura, încrâncena, înfiora, înfricoșa, îngrozi, înspăimânta, oglindi, proiecta, răsfrânge, reflecta, tremura, zgudui.
MÍRĂ s. 1. v. cătare. 2. miră hidrometrică v. limnimetru. 3. (FIZ.) imagine de reglaj. (~ la TV.)
MÍRĂ s. v. benzoe, mireasă, smirnă.
MÍRE s. v. ginere.
STRUȚUL-MÍRELUI s. v. bătrâniș.
MÍRĂ s.f. 1. Riglă cu diviziuni speciale care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau la măsurarea înălțimilor. ♦ Bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine și luminoase, încrucișându-se în toate sensurile, și care permite o stabilire precisă a clarității imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. Cătare (la armă). 3. (Telev.) Imagine standardizată care servește la verificarea transmisiei; imagine de reglaj. [< fr. mire, cf. it. mira].
MÍRĂ s. f. 1. riglă cu diviziuni speciale servind la măsurarea indirectă a distanțelor sau înălțimilor. ◊ bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine și luminoase, încrucișându-se în toate sensurile, și care permite o stabilire precisă a clarității imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. cătare (la armă). 3. imagine-tip care servește la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)
mirá (mír, mirát), vb. refl.1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucișări cu sl. čuditi se (Pușcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicația lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moștenire”; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire).
míre (míri), s. m. – Bărbat în ziua sau în preajma căsătoriei. Origine îndoielnică. Trebuie să se țină cont că acest nume se obișnuiește a se da bărbatului numai în timpul ceremoniei nupțiale. Presupunem că-i vorba de un cuvînt derivat din ngr. μύρον „unsoare, mir”, cf. mir, de ex., de la μυρόεις „miruit”, f. μυρόεσσα › mireasă. Este știut, de fapt, că ceremonialul nunții ortodoxe diferă de cel al bisericii catolice, mai ales în privința impunerii unei coroane; și că, pe de altă parte, încoronarea nu se concepe fără mir sau ulei sfințit. În timpul încoronării matrimoniale nu există ulei, dar se obișnuiește să se schițeze cu degetele, pe fruntea mirelui, gestul ungerii, care probabil era real în biserica primitivă; de aici echivalența semantică de „uns” – „încoronat” – „însurat”, cf. ngr. στεφανώνω „a încorona” și „a căsători”. Der. general admisă, din lat. miles „soldat” (P. Papahagi, Notițe, 36; Tiktin; REW 5568; Spitzer, REB, I, 270; Rosetti, I, 169) este dificilă semantic (cf. Graur, BL, V, 105) dar cf. voină. Celelalte ipoteze nu sînt convingătoare: din dacă (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din tc. amir „șef”, cf. mr. amiră „împărat” (Pascu, II, 108); din cuman. mir „principe” (Philippide, II, 378), care reprezintă aceeași ipoteză; din lat. miles, și calc semantic din bg. voino (Skok, Arch. slaw. Phil., XXXVII, 83); dintr-un lat. *milex < gr. μεϊραξ „adolescent” (Diculescu, Elementele, 492); anterior indoeurop. (Lahovary 336). Cuvînt care lipsește numai în Banat și Olt. (ALR, I, 254). Der. mirel, s. m. (Trans. de S, mire); mireasă, s. f., cuvînt rar în Banat (ALR, I, 255). Din rom. provine mag. myirásza (Edelspacher 20).
A MIRÁ mir tranz. A face să se mire; a uimi; a minuna. /<lat. mirari
A SE MIRÁ1 mă mir intranz. A fi cuprins de admirație; a rămâne profund impresionat; a se uimi; a se minuna. * Te miri unde în orice loc; oriunde. Te miri cine un om întâmplător; oricine. Te miri ce o cantitate neînsemnată; foarte puțin. /<lat. mirari
MÍRĂ ~e f. 1) Riglă gradată folosită în topografie. 2) Cătare la armă. 3) Imagine de reglaj (la televizor). /<fr. mire
MÍRE ~i m. 1) Tânăr în ziua nunții sale. 2) Tânăr care s-a logodit; logodnic. 3) la pl. Tineri uniți prin căsătorie în ziua nunții lor. /cf. alb. mirë
míră s.f. (înv.) gumă mirositoare produsă de un arbore din Arabia.
mirà v. 1. a fi surprins de ceva neașteptat, extraordinar: el se miră de tot ce vede; 2. a nu ști, a nu fi sigur: te miri ce i s’a întâmplat, te miri de va veni; te miri ce, mai nimic. [Lat. MIRARI].
miră f. 1. nasture la căpătâiul puștei și care servă a ochi: punct de miră; 2. jalon gradat și întrebuințat în operațiunile de nivelare (= fr. mire).
miră f. un fel de gumă mirositoare produsă de un arbore din Arabia [Gr. mod.].
mire m. numele tânărului ce se însoară, dela logodnă până la nuntă. [Albanez MIRE, frumos: nume de gingășie dat tânărului logodit (cf. fr. beau-fils)].
4) mir (mă), a v. refl. (lat. mirari și mirare, a se mira [devenit reflexiv după vsl. čuditi sen]; it. mirare, pv. cat. sp. pg. mirar, fr. mirer, a privi. V. ad-mir, minune). Îs surprins, nu pricep cauza, simt mirare: mă mir că vine, mă mir de averea luĭ. Admir, îs uimit: toțĭ s’aŭ uimit de vitejia luĭ. Îs nedumerit, nu’nțeleg: se mira ce să facă (Vechĭ). Mă miram eŭ! exclamațiune ironică egală cu „m’aș fi mirat și eŭ dacă”: Cutare n’a reușit. Mă miram eŭ (adică: m’aș fi mirat dac’ar fi reușit)! Te mirĭ cine, un om oare-care, orĭ-cine, cine știe ce om neînsemnat. Te mirĭ ce, nimica, maĭ nimica, puțin: aceștĭ oamenĭ trăĭesc cu te mirĭ ce. Se zice, ironic și te mirĭ ce și maĭ nimica, de ex.: știe și el carte te mirĭ ce și maĭ nimica (= e un ignorant). – Ferește-te de a zice: asta mă miră (după fr. cela m’étonne) îld. mă mir de asta. – În est mă mĭer, se mĭară.
1) *míră f. fără pl. (vgr. mýrra, lat. myrrha). Smirnă.
2) *míră f., pl. e (fr. mire, d. mirer, a privi; it. mira, d. mirare, a privi. V. mir 4). Cătare, cuĭu de la vîrfu țeviĭ uneĭ arme de foc și care servește la ochit. Jalon gradat p. nivelare. Punct de miră, punct de țintit.
míre m. (alb. miră, frumos, blînd). D. rom. mirele vine ung. nyirely). Bărbat în momentu cînd se căsătorește. (În ainte de nuntă i se zice logodnic, după nuntă bărbat orĭ soț). V. ginere.
frate-de-mire s. v. VĂTAF. VĂTĂȘEL. VORNICEL.
MIRA vb. a (se) nedumeri, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă ~ ce-mi spui; să nu te ~ dacă...)
mira vb. v. CUTREMURA. ÎNCRÎNCENA. ÎNFIORA. ÎNFRICOȘA. ÎNGROZI. ÎNSPĂIMÎNTA. OGLINDI. PROIECTA. RĂSFRÎNGE. REFLECTA. TREMURA. ZGUDUI.
MI s. 1. cătare, (înv.) țel. (~ la o pușcă.) 2. (TEHN.) miră hidromeirică = limnimetru.
mi s. v. BENZOE. MIREASĂ. SMIRNĂ.
MIRE s. ginere, (înv. și pop.) pețitor, (înv. și reg.) mărit, (reg.) june, mireaz, mireț, tînăr. (Ce ~ tînăr!)
struțul-mirelui s. v. BĂTRÎNIȘ.
MATEI AL MIRELOR (c. 1550-1624, n. Pogoniani, Epir-Grecia), mitropolit, caligraf, miniaturist și istoric grec. Stabilit în Țara Românească (c. 1603/1605), unde a fost egumen al Mănăstirii Dealu până la moarte. Mitropolit onorific de Mira Lichiei (din 1605). A lăsat o serie de Evanghelii, în grecește, caligrafiate și împodobite de miniaturi. Lucrări: cronica rimată „Istoria celor petrecute în Țara Românească. Începând de la Șerban Voievod până la Gavriil Voievod”, „Sfaturi către Alexandru Iliaș”.
Mire, -a, -asa, -asca v. Miron II 1, 5.
MIRE, vlah din Serbia, 1348 (A Ist III 85); – 1815 (D Buc) < subst., cf. Mireul, (17 A IV 420) și Mireț, cojocar (D Buc).

mire dex

Intrare: miră
miră substantiv feminin
Intrare: mira (uimi)
mira uimi verb grupa I conjugarea I
Intrare: mire
mire substantiv masculin
Intrare: Mire
Mire