Dicționare ale limbii române

34 definiții pentru mirare

a-mirare av vz mirare
MIRÁ2, mirez, vb. I. Refl. (Înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.
MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
MIRÁRE, mirări, s. f. Faptul de a (se) mira. 1. Nedumerire; surprindere. ◊ Loc. adj. și adv. De mirare = surprinzător, uimitor. ◊ Expr. N-ar fi de mirare să... = e posibil să..., ne putem aștepta să... (Pop.) A-i fi cuiva de(-a) mirare(a) = a fi nedumerit, surprins, a se mira. 2. (Înv.) Admirație. ◊ Loc. adj. (Vrednic) de mirare = care merită admirație; minunat, admirabil. – V. mira1.
MIRÁ2, mirez, vb. I. Refl. (Franțuzism înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.
MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
MIRÁRE, mirări, s. f. Faptul de a (se) mira. 1. Nedumerire; surprindere. ◊ Loc. adj. și adv. De mirare = surprinzător, uimitor. ◊ Expr. N-ar fi de mirare să... = e posibil să..., ne putem aștepta să... (Pop.) A-i fi cuiva de(-a) mirare(a) = a fi nedumerit, surprins, a se mira. 2. (Înv.) Admirație. ◊ Loc. adj. (Vrednic) de mirare = care merită admirație; minunat, admirabil. – V. mira1.
MIRA2, mirez, vb. I. Refl. (Franțuzism învechit) A se privi în oglindă. Baba cochetă și sulemenită se mirează în oglinda rîurilor înghețate. ALECSANDRI, la CADE.
MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. A fi surprins, nedumerit, uimit (de ceva), a găsi că ceva e curios, ciudat, de neînțeles. Ce te miri?... Sînt bătrîn. M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I 260. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? EMINESCU, O. I 151. Ați auzit negreșit vorbind de mine? – Ba... niciodată! – Mă mir. ALECSANDRI, T. I 284. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir, cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, 29. ◊ Expr. Te miri cine (cu valoare de substantiv) = un oarecare (lipsit de importanță), oricine, cine știe cine. Nu e Mirteanu omul de care își bate joc te miri cine. La TDRG. Te miri (sau miră) ce (și mai nimica) (cu valoare de substantiv) = nimica toată,; cine știe ce, lucru mărunt. Inimă slabă, așa ca să se clatine și să se-nduioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa. VLAHUȚĂ, O. A. 138. Lui îi da, te miri ce. ISPIRESCU, L. 338. (În forma regională miera) Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I 79. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu, să nu-ți dai în petec. HOGAȘ, DR. II 1. (În forma regională miera) Mă mieram eu să nu se îngrijească biata babă de mine. CREANGĂ, P. 133. Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = e normal să... 2. Tranz. A surprinde pe cineva, a-l face să se minuneze, să rămînă uimit. Rochia ei de mireasă mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III 17. 3. Refl. A nu se dumiri, a fi curios să știe, să afle, să înțeleagă ceva, a se întreba. O întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir – ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte. PANN, P. V. III 45. Mă miram ce-mi place mie... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. – Variantă: (regional) mierá vb. I.
MIRÁRE s. f. Faptul de a (se) mira; stare de uimire pricinuită de o impresie neașteptată; surprindere. Un copil salută. El pricepe. Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. Dar ce zgomot se aude?... Toți se iută cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I 87. ◊ Loc. adj. De mirare = uimitor, surprinzător; vrednic de admirație, de admirat. Nu știau ce să zică, pentru că în adevăr era și lucru de mirare! CREANGĂ, P. 229. Dar, cu slabele-ți mijloace, faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, M. 15. Avea o ținere-de-minte foarte de mirare. GORJAN, H. I 13. ◊ Expr. N-ar fi de mirare să... = ne putem aștepta să..., e posibil să... N-ar fi de mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase. C. PETRESCU, C. V. 131. N-ar fi de mirare să se ridice și cei de-aici. REBREANU, R. II 66. (Popular) Ar fi de-a mirarea sau a-i fi cuiva de-a mirare = a i se părea surprinzător, a fi surprins, mirat, nedumerit, uimit. Așa-i că vi-i de-a mirare? grăiește el rîzînd. SADOVEANU, O. VIII 189. Mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are ființă pe lume. CREANGĂ, P. 194. ♦ (Învechit și popular) Admirație. Tineret [ieșit din școlile Ardealului] cu mare curaj și mare iubire de neamul romînesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăției curate. RUSSO, O. 56. – Variantă: (regional) mieráre (CREANGĂ, P. 66, RUSSO, S. 27) s. f.
!mirá2 (a se ~) (a se oglindi) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 se mireáză
mirá1 (a ~) (a uimi) vb., ind. prez. 3 míră
miráre s. f., g.-d. art. mirắrii; pl. mirắri
mirá (a se oglindi) vb., ind. prez. 1 sg. miréz, 3 sg. și pl. mireáză
mirá (a uimi) vb., ind. prez. 1 sg. mir, 3 sg. și pl. míră
miráre s. f., g.-d. art. mirării; pl. mirări
MIRÁ vb. a (se) nedumeri, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă ~ ce-mi spui; să nu te ~ dacă...)
MIRÁ vb. v. cutremura, încrâncena, înfiora, înfricoșa, îngrozi, înspăimânta, oglindi, proiecta, răsfrânge, reflecta, tremura, zgudui.
MIRÁRE s. nedumerire. (L-a cuprins ~.)
MIRÁRE s. v. admirație, prețuire, stimă.
mirá (mír, mirát), vb. refl.1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucișări cu sl. čuditi se (Pușcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicația lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moștenire”; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire).
A SE MIRÁ2 mă ~éz intranz. înv. A se privi (îndelung) în oglindă; a se oglindi. /<fr. mirer
A MIRÁ mir tranz. A face să se mire; a uimi; a minuna. /<lat. mirari
A SE MIRÁ1 mă mir intranz. A fi cuprins de admirație; a rămâne profund impresionat; a se uimi; a se minuna. * Te miri unde în orice loc; oriunde. Te miri cine un om întâmplător; oricine. Te miri ce o cantitate neînsemnată; foarte puțin. /<lat. mirari
mirà v. (poetic) a se oglindi: ea se mirează ’n splendid soare AL. (= fr. mirer).
mirà v. 1. a fi surprins de ceva neașteptat, extraordinar: el se miră de tot ce vede; 2. a nu ști, a nu fi sigur: te miri ce i s’a întâmplat, te miri de va veni; te miri ce, mai nimic. [Lat. MIRARI].
mirare f. 1. surprindere cauzată de ceva neașteptat sau extraordinar; 2. admirațiune: noi venim mirarea noastră pe mormântu-ți a depune GR. AL. [V. mirà].
4) mir (mă), a v. refl. (lat. mirari și mirare, a se mira [devenit reflexiv după vsl. čuditi sen]; it. mirare, pv. cat. sp. pg. mirar, fr. mirer, a privi. V. ad-mir, minune). Îs surprins, nu pricep cauza, simt mirare: mă mir că vine, mă mir de averea luĭ. Admir, îs uimit: toțĭ s’aŭ uimit de vitejia luĭ. Îs nedumerit, nu’nțeleg: se mira ce să facă (Vechĭ). Mă miram eŭ! exclamațiune ironică egală cu „m’aș fi mirat și eŭ dacă”: Cutare n’a reușit. Mă miram eŭ (adică: m’aș fi mirat dac’ar fi reușit)! Te mirĭ cine, un om oare-care, orĭ-cine, cine știe ce om neînsemnat. Te mirĭ ce, nimica, maĭ nimica, puțin: aceștĭ oamenĭ trăĭesc cu te mirĭ ce. Se zice, ironic și te mirĭ ce și maĭ nimica, de ex.: știe și el carte te mirĭ ce și maĭ nimica (= e un ignorant). – Ferește-te de a zice: asta mă miră (după fr. cela m’étonne) îld. mă mir de asta. – În est mă mĭer, se mĭară.
miráre f. Acțiunea de a te mira, surprindere cauzată de un lucru pe care nu ți-l explicĭ. Rar. Admirațiune.
*miréz (mă) v. refl. (după fr. se mirer, a te uĭta în oglindă. V. mă mir). Al. (Latina Gintă). Mă uĭt, mă oglindesc.
mira vb. v. CUTREMURA. ÎNCRÎNCENA. ÎNFIORA. ÎNFRICOȘA. ÎNGROZI. ÎNSPĂIMÎNTA. OGLINDI. PROIECTA. RĂSFRÎNGE. REFLECTA. TREMURA. ZGUDUI.
MIRA vb. a (se) nedumeri, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă ~ ce-mi spui; să nu te ~ dacă...)
MIRARE s. nedumerire. (L-a cuprins ~.)
mirare s. v. ADMIRAȚIE. PREȚUIRE. STIMĂ.

mirare definitie

mirare dex

Intrare: mira (oglindi)
mira oglindi verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: mirare
mirare substantiv feminin
Intrare: mira (uimi)
mira uimi verb grupa I conjugarea I