MIOREÁ, -ÍCĂ, miorele, s. f. Mioriță. [Pr.: mi-o-] – Mioară + suf. -ea. – Miorică: cu schimbare de sufix.

MIOREÁ, miorele, s. f. Mioriță. [Pr.: mi-o-] – Mioară + suf. -ea.

MIOREÁ, miorele, s. f. Mioriță. Mă despart acum De berbeci și miorele Și de voi, dragile mele oi. COȘBUC, P. II 167. Iar o biată miorea Tot în urmă rămînea. SEVASTOS, C. 295. Nu să lasă de doiniță Mînînd printre floricele Albișoare miorele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. – Pronunțat: mi-o-,

mioreá/miorícă (rar) (mi-o-) s. f., g.-d. art. miorélei; pl. mioréle, art. miorélele

mioreá/miorícă s. f. (sil. mi-o-), g.-d. art. miorélei; pl. mioréle

MIOREÁ s. (ZOOL.) mioriță. (~ laie.)

MIOREA s. (ZOOL.) mioriță. (~ laie.)

mioreá, miorele, s.f. – (bot.) Breabăn, floarea-paștilor, floare de vioară, trei cai (Hepatica nobilis). Formă atestată în jurul Sighetului (Borza, 1968: 83). – Din mioară + suf. -ea (DEX, MDA).

mioreá, miorele, s.f. – (bot.) Breabăn, floarea-paștilor, floare de vioară, trei cai (Hepatica nobilis). Formă atestată în jurul Sighetului (Borza 1968: 83). – Din mior + -rea.