Dicționare ale limbii române

2 intrări

18 definiții pentru minunare

MINUNÁ, minunez, vb. I. Refl. și tranz. A rămâne sau a face pe cineva să rămână uluit, uimit, surprins. ♦ Refl. A-și manifesta mirarea, admirația, surpriza; a se mira mult. – Din minune.
MINUNÁRE, minunări, s. f. (Rar) Faptul de a (se) minuna; uimire. – V. minuna.
MINUNÁ, minunez, vb. I. Refl. și tranz. A rămâne sau a face pe cineva să rămână uluit, uimit, surprins. ♦ Refl. A-și manifesta mirarea, admirația, surpriza; a se mira mult. – Din minune.
MINUNÁRE, minunări, s. f. (Rar) Faptul de a (se) minuna; uimire. – V. minuna.
MINUNÁ, minunez, vb. I. Tranz. A uimi pe cineva, a-l face să rămînă mirat, surprins; a impresiona. Rîvna lor o minunează pe mama. STANCU, D. 446. După ce și-a vîrît la briu cele trei săbii ale lui, cu care. minunase lumea, a luat baioneta jandarmului. SAHIA, N. 69. Zi de 15 mai (1848)... Tu minunași lumea și îi arătași că nația romînă e matură. BĂLCESCU, O. I 332. ◊ Absol. Altă biserică este Sf. Andrei care minunează prin zveltețea sa. SAHIA, U.R.S.S. 43. ◊ Refl. Ceasuri întregi ne minunam din drum De bradul ce se străvedea prin geamuri. BENIUC, V. 36. Pășea încet, minunîndu-se la fiecare pas. EMINESCU, N. 127. – Prez. ind. și: (pers. 3 sg.) minúnă (MACEDONSKI, O. I 24).
MINUNÁRE s. f. Uimire. A dat drumul la rîșnița feluritelor sale gălăgioase și mult pisăloage minunări. PETRESCU, A. R. 12. ◊ Expr. (Învechit și arhaizant) A fi a minunare = a fi de mirare. N-ar fi de altfel de mirare ca tot acest Zaharia Duhu să aibă o vină mai mare, la care a minunare este că încă nu s-au gîndit. C. PETRESCU, R. DR. 169.
minuná (a ~) vb., ind. prez. 3 minuneáză
minunáre (rar) s. f., g.-d. art. minunắrii; pl. minunắri
minuná vb., ind. prez. 1 sg. minunéz, 3 sg. și pl. minuneáză
minunáre s. f., g.-d. art. minunării; pl. minunări
MINUNÁ vb. 1. a se cruci, a se uimi, a se ului, (pop.) a se încruci, (reg.) a se ugni, (Transilv. și Ban.) a se pocozi, (înv.) a se ciudi, a se divi. (Se ~ de ce aude.) 2. v. uimi. 3. v. extazia.
MINUNÁRE s. v. uimire.
A MINUNÁ ~éz tranz. A impresiona prin ceva neprevăzut; a surprinde; a uimi; a mira. ~ lumea. /Din minune
A SE MINUNÁ mă ~éz intranz. A fi cuprins de admirație; a rămâne profund impresionat; a se uimi; a se mira. /Din minune
minunà v. 1. a fi plin de mirare: ne minunăm de tot ce e extraordinar; 2. fig. a fi nedumerit (într’o împrejurare grea): stau și mă minunez ce să fac. [Tras din minune].
minunéz v. tr. (d. minune). Uimesc, surprind. V. refl. Mă mĭr foarte mult, rămîn uĭmit: se minuna lumea de vitejia luĭ. – Și înm- (vechĭ).
MINUNA vb. 1. a se cruci, a se uimi, a se ului, (pop.) a se încruci, (reg.) a se ugni, (Transilv. și Ban.) a se pocozi, (înv.) a se ciudi, a se divi. (Se ~ de ce aude.) 2. a stupefia, a surprinde, a uimi, a ului. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 3. a se extazia. (Se ~ în fața splendorilor naturii.)
MINUNARE s. stupefiere, surprindere, uimire, uluială, uluire, (înv.) minune, uimeală. (~ cuiva în fața unui lucru neașteptat.)

minunare definitie

minunare dex

Intrare: minuna
minuna verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: minunare
minunare substantiv feminin