MINTÍE, mintii, s. f. (Reg.) 1. Haină lungă, de obicei îmblănită. 2. Anteriu (preoțesc). – Cf. sb. mantija.

MINTÍE, mintii, s. f. (Reg.) 1. Haină lungă, de obicei îmblănită. 2. Anteriu (preoțesc). – Cf. scr. mantija.

MINTÍE, mintii, s. f. 1. Manta lungă îmblănită. (Atestat în forma minteie) Bine băgaseși de seamă Că Parpangel să gată să deie Și-l opriși țiindu-l de minteie. BUDAI-DELEANU, Ț. 118. 2. Haină lungă preoțească. O-mbrăcat haine călugărești, O luat o mintie. MAT. FOLK. 1072. – Variantă: mintéie s. f.

mintíe (reg.) s. f., art. mintía, g.-d. art. mintíei; pl. mintíi, art. mintíile

mintíe s. f., art. mintía, g.-d. art. mintíei; pl. mintíi, art. mintíile

MINTÍE s. v. anteriu, reverendă, sutană.

mintie s. v. ANTERIU. REVERENDĂ. SUTANĂ.