mintean definitie

13 definiții pentru mintean

MINTEÁN, mintene, s. n. Haină bărbătească scurtă, cu sau fără mâneci, din dimie, de obicei împodobită cu găitane, folosită în portul popular. ♦ Pieptar sau tunică de stofă colorată, purtată în trecut de arnăuți sau de alte categorii de ostași. – Din tc. mintan.
MINTEÁN, mintene, s. n. Haină bărbătească scurtă, cu sau fără mâneci, din dimie, de obicei împodobită cu găitane, folosită în portul popular. ♦ Pieptar sau tunică de stofă colorată, purtată în trecut de arnăuți sau de alte categorii de ostași. – Din tc. mintan.
MINTEÁN, mintene, s. n. Haină țărănească (de dimie, pănură etc.) lungă pînă mai jos de brîu, de obicei împodobită cu găitane. Cotulbea își lipi țigara, scoase amnarul și iasca din buzunărelul din dreapta al minteanului și se luptă o clipă cu ele. DUMITRIU, N. 230. Rămase într-un mintean alb ca vând, de sub care-i ieșeau poalele. CAMILAR, N. II 259. Recruții noștri... au venit în mare parte la război cu mintenele și cu sucmanele lor țărănești. ODOBESCU, S. III 587. ♦ (Învechit) Pieptar, vestă sau tunică de stofă colorată, cu sau fără mîneci, purtată de arnăuți sau de alte categorii de slujitori. Veneau roșiorii și verzișorii călări... purtînd mintene roșii și verzi. ODOBESCU, S. I 73. Fustanelă sau poturi, mintean și iminei roșii. GHICA, S. 98.
minteán (înv., pop.) s. n., pl. minténe
minteán s. n., pl. minténe
MINTEÁN s. laibăr, surtuc, (reg.) lăibărac, (prin Mold.) baibarac, (Transilv., Ban. și Mold.) căput. (~ purtat de țărani.)
minteán (minténe), s. n. – Surtuc, haină. – Mr. mindan. Tc. mintan (Șeineanu, II, 260; Lokotsch 1571; Ronzevalle 165); mai puțin probabilă der. din mag. mente (Cihac, II, 515).
MINTEÁN ~éne n. 1) Haină țărănească de dimie (împodobită cu găitane), purtată de bărbați. 2) înv. Pieptar sau tunică de stofă colorată, purtată de arnăuți. /<turc. mintan
mintean n. 1. pieptar cu sau fără mâneci purtat înainte de arnăuți și de ciocoi: Roșiorii purtând mintene roșii OD. cafegiul boierului îmbrăcat cu un mintean de postav negru cusut cu fir FIL.; 2. haină țărănească de dimie, la guler și până jos cu nasturi de găitan, uneori împodobită cu cusături (la zile mari): țăranul poartă minteanul primăvara și toamna, punând la frig peste el gheba sau anteriul. [Turc. MINTAN].
minteán n., pl. ene și rar eanurĭ (turc. mintan, d. pers. min-ten). Vechĭ. Un fel de vestăn pe care o purtaŭ odinioară Arnăuțiĭ și ciocoiĭ. Azĭ. Un fel de haĭnă scurtă făcută din suman, vătuită orĭ nu, un fel de surtuc (zăbun) țărănesc ornat cu sărădurĭ. – În Olt. mintan, pl. ane. În Meh. și baĭbarác, în Gorj și durúț.
MINTEAN s. laibăr, surtuc, (reg.) lăibărac, (prin Mold.) baibarac, (Transilv., Ban. și Mold.) căput. (~ purtat de țărani.)
minteán, mintene, s.n. – (reg.) Cojoc cu pieptar: „Să-mi bag mâna-n minteuță, / Să scot dalbă hârtiuță” (Bârlea, 1924: 23). – Din tc. mintan (Șăineanu, Scriban, DER, DEX, MDA).
minteán, -ene, s.n. – Cojoc cu pieptar: „Să-mi bag mâna-n minteuță, / Să scot dalbă hârtiuță” (Bârlea 1924: 23). – Din tc. mintan (Șeineanu).

mintean dex

Intrare: mintean
mintean substantiv neutru