Dicționare ale limbii române

2 intrări

18 definiții pentru milostivire

MILOSTIVÍ, milostivesc, vb. IV. Refl. A fi cuprins de milă1, a i se face milă1 (de cineva); a se îndura, a se îndupleca; a se înduioșa. – Din milostiv.
MILOSTIVÍRE, milostiviri, s. f. Faptul de a se milostivi. 1. Milă1, compătimire, îndurare; înduioșare, bunăvoință. 2. Binefacere, pomană, dar2. ♦ Calitatea de a fi darnic, generos; dărnicie, generozitate. – V. milostivi.
MILOSTIVÍ, milostivesc, vb. IV. Refl. A fi cuprins de milă1, a i se face milă1 (de cineva); a se îndura, a se îndupleca; a se înduioșa. – Din milostiv.
MILOSTIVÍRE, milostiviri, s. f. Faptul de a se milostivi. 1. Milă1, compătimire, îndurare; înduioșare, bunăvoință. 2. Binefacere, pomană, dar2. ♦ Calitatea de a fi darnic, generos; dărnicie, generozitate. – V. milostivi.
MILOSTIVÍ, milostivesc, vb. IV. Refl. (Popular; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de», «spre», «asupra» sau «cu») A se arăta milostiv (1), a î se face milă (de cineva); a se îndura. Oșteanul se milostivi de dînsa ș-o învoi să iasă la lumina lunii. SADOVEANU, O. VIII 230. Dumnezeu să se milostivească cu ea și să-i dăruiască, un copil. ȘEZ. II 200. De-mpărat a se ruga, Ca să se milostivească Și roaba să-i dăruiască. TEODORESCU, P. P. 117. ◊ Tranz. fact. (Rar) Chinurile ce am tras mă milostivesc spre ale tale. NEGRUZZI, S. III 387. ♦ A da de pomană, a milui.
MILOSTIVÍRE s. f. Faptul de a se milostivi și rezultatul lui. 1. Milă (1), compătimire, îndurare; înduioșare, bunăvoință. Eu cunosc prea bine pe domnul meu și știu care va fi milostivirea lui... M-am spăriat de o pedeapsă mai cumplită. SADOVEANU, Z. C. 165. ◊ Loc. adv. (Rar) Fără milostivire = fără milă, (în mod) nemilos. Oh! Cum ne mărită fără milostivire! NEGRUZZI, S. III 438. 2. Milă (2), binefacere, pomană, dar. Te rog să faci o milostivire și să-mi ierți feciorul să nu meargă la oaste. RETEGANUL, P. III 7. ♦ Calitatea de a fi milostiv; dărnicie, generozitate. Vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. Îl știu eu cît e de priitor și de darnic. CREANGĂ, P. 250.
!milostiví (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se milostivéște, imperf. 3 sg. se milostiveá; conj. prez. 3 să se milostiveáscă
milostivíre s. f., g.-d. art. milostivírii; pl. milostivíri
milostiví vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. milostivésc, imperf. 3 sg. milostiveá; conj. prez. 3 sg. și pl. milostiveáscă
milostivíre s. f., g.-d. art. milostivírii; pl. milostivíri
MILOSTIVÍ vb. v. îndura.
MILOSTIVÍRE s. 1. v. îndurare. 2. v. milă. 3. milă, pomană, (înv. și pop.) milostenie. (Trăiește din ~ altora.) 4. v. iertare.
Milostivire ≠ neîndurare, nemilostivire
A SE MILOSTIVÍ mă ~ésc intranz. A fi milostiv; a manifesta milă. /Din milostiv
milostivì v. 1. a compătimi foarte, a se îndura; 2. fam. a condescinde.
milostivésc (mă) v. refl. (d. milostiv). Mă îndur, binevoĭesc a ajuta, simt milă: a te milostivi de cineva, să ajuțĭ pe cineva. – În Olt. mă milesc (NPl. Ceaur, 71). V. înmiloșez.
MILOSTIVI vb. a se îndura, (Olt.) a se mili, (înv.) a se bineviea, a se milcui, a se milosîrdi, a se milostivnici, a se milui, a proerisi. (S-a ~ de el și l-a iertat.)
MILOSTIVIRE s. 1. îndurare, milă, (livr.) mizericordie, (înv.) mesereare, milcuire, pietate. (A arăta ~ față de cel căzut în nenorocire.) 2. (BIS.) ajutor, grație, har, îndurare, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, inilostivnicie. (~ divină.) 3. milă, pomană, (înv. și pop.) milostenie. (Trăiește din ~ altora.) 4. iertare, indulgență, îndurare, îngăduință, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.)

milostivire definitie

milostivire dex

Intrare: milostivi
milostivi verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: milostivire
milostivire substantiv feminin