mierlă definitie

2 intrări

18 definiții pentru mierlă

MIÉRLĂ, mierle, s. f. Pasăre cântătoare de pădure, neagră, cu cioc galben (masculul) și brună (femela) (Turdus merula). ◊ Mierlă sură (sau gulerată) = pasăre migratoare cu pene de culoare brună, cu un guler de pene albe în jurul gâtului (Turdus torquatus). Mierlă de pârâu = pescărel. – Lat. mer(u)la.
MIÉRLĂ, mierle, s. f. Pasăre cântătoare de pădure, cu cioc galben și cu pene negre (Turdus merula). ◊ Mierlă sură (sau gulerată) = pasăre migratoare cu pene de culoare brună, cu un guler de pene albe în jurul gâtului (Turdus torquatus). Mierlă de pârâu = pescărel. – Lat. mer(u)la.
MIÉRLĂ, mierle, s. f. Pasăre cîntătoare de pădure, cu cioc lunguieț, galben, și cu pene negre sau brun-închise; se hrănește cu fructe și cu insecte (Turdus merula). Soarele se lăsa spre munți; mierle, ici-colo, ca flaute nevăzute, cîntau în tăcere. SADOVEANU, O. I 103. Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiș; Zboară mierlele-n tufiș. COȘBUC, P. 147. Sub crengile umbroase mierla sare șuierînd. ALECSANDRI, P. A. 122. – Pronunțat: mier-. – Variante: miarlă (MARIAN, O. I 282), mírlă (RETEGANUL, P. I 17) s. f.
miérlă s. f., g.-d. art. miérlei; pl. miérle
miérlă s. f., g.-d. art. miérlei; pl. miérle
MIERLĂ-DE-PÂRÂU s. v. pescar, pescărel, pescăruș.
miérlă (miérle), s. f. – Pasăre cîntătoare (Turdus merula). – Mr. ńerlă, ńirlă, megl. (m)ńierla, istr. merlę. Lat. mĕrŭla (Pușcariu 1073; Candrea-Dens., 1104; Iordan, Dift., 95; REW 5534; Bărbulescu, Arhiva, XXX, 62 și XXXIX, 61), cf. it., prov., cat. merla, fr. merle, sp. mirla, port. miero. Fonetismul normal ar cere un rezultat *miarlă, cf. herba › iarbă; reducerea ia › ie, s-a explicat diferit, prin influența formelor cu diftong aton, ca mierloi (Candrea-Dens., 1104), din pl. mierle (Pascu, Beiträge, 18) sau de la un alb. mierlë (Pascu, Arch. Rom., IX, 320). – Der. mierloi, s. m. (bărbătușul mierlei); mierlesc, adj. (Olt., varietate de struguri).
MIÉRLĂ ~e f. Pasăre migratoare cântătoare, de talie mică, cu cioc galben și cu penaj negru la mascul, iar la femelă cu cioc și penaj brun. /<lat. merula
Câmpul-Mierlei n. V. Cosova.
Cosova f. 1. vilaiet turcesc spre S. de Bulgaria și Serbia; 750.000 loc. (ocupat de Sârbi în 1912), cu cap. Usküb; 2. sau Câmpul-Mierlei, în Serbia, unde o armată creștină de 200.000 oameni (compusă din Sârbi, Bulgari, Albanezi și Români) fu sdrobită de Baiazit I (1389).
Mierla f. V. Câmpul-Mierlei.
mierlă f. pasăre neagră cu ciocul galben, al carii cântec e frumos, sonor și plăcut (Turdus merula). [Lat. MEROTA].
mérlă (est) și mĭérlă (vest) f., pl. e (lat. mérŭla, it. pv. cat. merla, fr. merle, sp. mirla, pg. melro). O pasăre șuĭerătoare înrudită cu sturzu, neagră și cu cĭocu galben. – În Bucov. și Trans. nord mirlă (J. B. 121). În Mac. ñirlă.
mĭérlă, -óĭ, -úță, V. meri-.
mierlă-de-pîrîu s. v. PESCAR. PESCĂREL. PESCĂRUȘ.
CÎMPIA MIERLEI v. Kossovopolje.
KOSOPOLJE [kosovopólie] (Câmpia Mierlei), câmpie în S Iugoslaviei (Serbia). Aici au avut loc două importante bătălii: în iun. 1389, armatele sârbo-bosniace, ajutate, probabil, de un corp de oaste românesc, au fost înfrânte de turci, Serbia devenind vasală Imp. Otoman; în oct. 1448, armata lui Iancu de Hunedoara, susținută de oșteni din Țara Românească și Moldova, a fost înfrântă de otomanii conduși de sultanul Murad II.
MIERLĂ subst. 1. Mierla f. (17 A IV 454); soția lui Dobrenchi, 1636, mold. (Sd VII 102). 2. Mierlea b. (16 B V 119); – Ion (Puc) Florea, act. 3. Mierlan, olt. (Hur; 17 B II 77. 4. Mierl/oiu; -escu; -ești s. (I Div). 5. Mierlușca f., mold. (Sd VII 102); – b., mold. (RI V 224); 6. Cu e pentru ie în temă: a) Merl/a b., mold. (Sd XXI); -an, munt. (Sd VII 60); b) Mearlea f. (Aș Br 113); c) Merlan, munt. (Sd VII 60); d) Merloiu, N. (Puc). 7. Mirla, f. 1670 (Sd VII 104). Merlar scris și Mirlarul, Oancea 1682 (Ac Bz 8).

mierlă dex

Intrare: mierlă
mierlă substantiv feminin
Intrare: Mierlă
Mierlă