miere definitie

24 definiții pentru miere

MIÉRE s. f. Substanță semilichidă, gălbuie, dulce și aromată, foarte bogată în zaharuri, vitamine și enzime, culeasă și produsă de albine din nectarul florilor. ◊ Luna de miere = prima lună din viața conjugală. ◊ Loc. adj. De miere = generos, bun. ♦ Nectarul florilor. ◊ Compus: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu frunzele catifelate, cu flori albastre-violete sau roșii (Pulmonaria officinalis); b) sâmbovină. – Lat. mel.
MIÉRE s. f. Substanță semilichidă, gălbuie, dulce și aromată, foarte bogată în zaharuri, vitamine și enzime, culeasă și produsă de albine din nectarul florilor. ◊ Luna de miere = prima lună din viața conjugală. ◊ Loc. adj. De miere = generos, bun. ♦ Nectarul florilor. ◊ Compus: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu frunzele catifelate, cu flori albastre-violete sau roșii (Pulmonaria officinalis); b) sâmbovină. – Lat. mel.
MIÉRE s. f. Substanță vîscoasă gălbuie, dulce și aromatică, produsă de albine prin transformarea nectarului cules din flori. Albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopțile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. HOGAȘ, DR. II 144. Adu bostanul fiert ca fagurii de miere și ulciorul cu apă rece. DELAVRANCEA, A. 3. Starițul.. [îl cinstea] cu rachiu îndulcit cu miere. CREANGĂ, A. 139. ◊ (În metafore și comparații) Părul grijit de dînsa era încărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. Văd poeți ce-au scris o limbă, cauți fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. Pentru unii miere, pentru alții fiere. ◊ Luna de miere = prima lună din viațai conjugală. Ei sînt tot în luna de miere. Personalitatea lor doarme în legănarea iluziilor. VLAHUȚĂ, O. A. III 137. ♦ Nectar. Albinele grele de miere suptă și cu picioarele încărcate de polen se întorc seara din îndepărtate finețe. C. PETRESCU, S. 179. Albinele... Au început să zboare fredonînd Prin florile cu miere și lumină. D. BOTEZ, P. O. 21 Mii de fluturi mici albaștri... Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I 85. ◊ Compus: mierea-ursului = plantă erbacee cu flori în ciorchine, de culoare albastru-violet sau roșie și cu frunzele catifelate, folosită în trecut în medicină (Pulmonaria officinalis). Prin frunze vechi, viorele ca cerul și toporași violeți, și galbena ciuboțică a cucului, și mierea-ursului răzbătuseră. SADOVEANU, O. VIII 49.
miére s. f., g.-d. art. miérii
*miérea-cúcului (plantă) s. f. art., g.-d. art. miérii-cúcului
*miérea-úrsului (plantă) s. f. art., g.-d. art. miérii-úrsului
miére s. f., g.-d. art. miérii
miérea-cúcului (bot.) s. f.
miérea-úrsului (bot.) s. f.
MIÉRE s. 1. (pop.) mană. (~ de albine.) 2. (BOT.) mierea-ursului = a) (Pulmonaria officinalis) cuscrișor, (rar) pulmonariță, (înv. și reg.) plămânărică, (reg.) cuscrior, cuscru, plămânare, plămânariță, plămânăriță, sudoare, iarba-plumânei; b) (Pulmonaria mollissima) plămânare, (înv. și reg.) plămânărică, (reg.) plămânărea; c) v. sâmbovină.
MIÉRE s. v. magiun, nectar, zaharoză, zahăr.
MIEREA-ÚRSULUI s. v. cuscrișor, melisă, omag, roiniță, tătăneasă.
MIÉRU adj. v. albăstriu, albăstrui.
miére s. f. – Substanță dulce produsă de albine. – Mr. ńere, ńare, megl. (m)ńari, istr. ml’ǫre. Lat. *melem, în loc de mellem, de la mel (Pușcariu 1072; Candrea-Dens., 1103; Iordan, Dift., 114; REW 5469), probabil datorat analogiei cu fel, sal; cf. alb. mjal (Meyer 280; Philippide, II, 647); it. m(i)ele (sicil. mieri), prov., cat., port. mel, sp. mel. – Der. mieriu (var. meriu, mierei), adj. (de culoarea mierii, auriu); mieros, adj. (dulceag); mi(e)ruță, s. f. (limba mielului, Anchusa officinalis). Mierliu, adj. (cam tulbure), cuvînt folosit în Olt., pentru a arăta că apele unui rîu nu sînt chiar limpezi după ploaie, este o var. a lui mieriu, cu l expresiv (după Pușcariu, Dacor., VI, 406 și Candrea, din lat. *merulus „curat”).
MIÉRE f. 1) Substanță semilichidă, cu gust dulce și cu aromă plăcută, bogată în zaharuri și vitamine, produsă de albine din nectarul florilor. * Luna de ~ prima lună de viață conjugală a tinerilor căsătoriți. 2) Lichid dulce secretat, mai ales, de florile melifere; nectar. 3): ~ea-ursului plantă erbacee cu frunze catifelate și cu flori roșii, violete sau albastre. [G.-D. mierii] /<lat. mel
miere f. 1. suc zaharos ce albinele trag din flori; 2. fig. dulceață; 3. mierea ursului, plantă acoperită cu peri aspri (Pulmonaria). [Lat. *MELE = MEL].
mĭére f. fără pl. (lat. mel, *mélis îld. mellis, mĭere, vgr. méli; it. mele și miele, pv. cat. pg. mel, fr. sp. miel. Cp. cu fiere). O substanță galbenă sirupoasă foarte dulce pe care albinele și vespiile o adună din florĭ, o prepară și o depun în alveolele fagurilor. Fig. Vorbă dulce: mĭerea curgea de pe buzele luĭ cînd vorbea. Luna de mĭere, prima lună după nuntă. Mĭerea ursuluĭ, o buruĭană boraginee numită și cuscrișor (pulmonaria mollissima și officinalis).
MIERE s. 1. (pop.) mană. (~ de albine.) 2. (BOT.) mierea-ursului = a) (Pulmonaria officinalis) cuscrișor, (rar) pulmonariță, (înv. și reg.) plămînărică, (reg.) cuscrior, cuscru, plămînare, plămînariță, plămînăriță, sudoare, iarba-plumînei; b) (Pulmonaria mollissima) plămînare, (înv. și reg.) plămînărică, (reg.) plămînărea; c) (Celtis australis) sâmbovină.
miere s. v. MAGIUN. NECTAR. ZAHAROZĂ. ZAHĂR.
mierea-ursului s. v. CUSCRIȘOR. MELISĂ. OMAG. ROINIȚĂ. TĂTĂNEASĂ.
mieru adj. v. ALBĂSTRIU. ALBĂSTRUI.
a unge (pe cineva) cu miere expr. v. unge
miere s. f. sg. (tox.) pudră obținută din canabis.
miere de amoc expr. (er.) spermă.

miere dex

Intrare: miere
miere substantiv feminin
Intrare: mieru
mieru
Intrare: mierea-cucului
mierea-cucului substantiv feminin articulat (numai) singular
Intrare: mierea-ursului
mierea-ursului substantiv feminin articulat (numai) singular