MICÚȚ, -Ă, micuți, -e, adj., s. n. 1. Adj. Diminutiv al lui mic; mititel, micșor. 2. S. n. (Reg.) Vagonet în formă de căldare, în care se descarcă și se transportă zgura de la furnal. – Mic + suf. -uț.

MICÚȚ, -Ă, micuți, -e, adj., s. n. 1. Adj. Diminutiv al lui mic; mititel, micșor. 2. S. n. (Reg.) Vagonet în formă de căldare, în care se descarcă și se transportă zgura de la furnal. – Mic + suf. -uț.[1]

MICÚȚ, -Ă, micuți, -e, adj. Diminutiv al lui mic2. 1. (În opoziție cu mare) v. mic^(1). Trandafirii erau singuri, nici purtați de mîini micuțe, nici înfipți la cingătoare. GALACTION, O. I 58. Părul ei cel blond și împletit in cozi cădea pe spate... gura micuță ca o vișină coaptă. EMINESCU, N. 71. 2. (Despre ființe, în opoziție cu înalt) v. mic1. Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I 91. Dragă mi-i mîndra micuță Că la cîmp e hărnicuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. 3. (În opoziție cu vîrstnic) v. mic2 (5). Drăguțul nu-i nici drăguț, Ci-i un copilaș micuț. HODOȘ, P. P. 181. Cînd creșteam ca ș-un brăduț, M-ai lăsat, maică, micuț. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 210. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) De micuț = din cea mai fragedă vîrstă. 4. (Despre zi, noapte, în opoziție cu lung) v. mic2 (4). Pîn-aveam și eu drăguță, îmi părea noaptea micuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163.

micúț adj. m., pl. micúți; f. micúță, pl. micúțe

micúț adj. m., pl. micúți; f. sg. micúță, pl. micúțe

MICÚȚ adj. 1. mititel, (pop.) micșor, micșorel, micutel, micuțel, (reg.) michiț, mititioc. (Un obiect ~.) 2. scurticel, (pop.) micșor, (înv. și reg.) scurtișor, (reg.) scurtuț. (O haină cam ~.)

micúț, -ă adj. (dim. d. mic). Fam. Cam mic (maĭ ales vorbind de copiĭ).

MICUȚ adj. 1. mititel, (pop.) micșor, micșorel, micutel, micuțel, (reg.) michiț, mititioc. (Un obiect ~.) 2. scurticel, (pop.) micșor, (înv. și reg.) scurtișor, (reg.) scurtuț. (O haină cam ~.)