metoc definitie

20 definiții pentru metoc

METÓC, metocuri, s. n. Mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari; proprietate imobiliară a unei mănăstiri; spec. clădire (sau grup de clădiri) care aparține unei mănăstiri și care servește ca loc de găzduire. [Var.: metóh, (reg.) mitóc s. n.] – Din sl. metohŭ.
METÓH s. n. v. metoc.
MITÓC s. n. v. metoc.
METÓC, metocuri, s. n. Mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari; proprietate imobiliară a unei mănăstiri; spec. clădire care aparține unei mănăstiri și care servește ca loc de găzduire. [Var.: metóh, (reg.) mitóc s. n.] – Din sl. metohŭ.
METÓH s. n. v. metoc.
MITÓC s. n. v. metoc.
METÓC, metocuri, s. n. Mănăstire mică subordonată din punct de vedere administrativ unei mănăstiri mai mari. ◊ (cu sens colectiv) Așezări omenești, în afara incintei mănăstirii, dar care aparțineau acesteia. În sus nu mai erau decît cîteva binale, dincolo de metocul episcopiei. CAMIL PETRESCU, O. II 394. Porni Artemie apostolește pe drumul Bucureștilor. Cînd ajunse la metoc, găsi pe Averchie vînzînd borș. STĂNOIU, C. I. 10. – Variante: mitóc (CREANGĂ, A. 121), metóh, metoașe (ODOBESCU, S. II 14), s. n.
METÓH s. n. v. metoc.
MITÓC s. n. v. metoc.
!metóc s. n., pl. metócuri
metóc s. n., pl. metócuri/metoáce
METÓC s. (BIS.) (înv.) sucursală. (~ al unei mănăstiri.)
metóc (metócuri), s. n.1. Mănăstire dependentă de alta. – 2. Reședință călugărească în afara mănăstirii. – Var. metoh, mitoc, (pl.) metoace. Mr. mitohe. Ngr. μετόχι (Roesler 572; Murnu 37), parțial prin intermediul sl. metochĭ (Vasmer, Gr., 98; Conev 108). – Der. mitocan, s. m. (bădăran, nerod, nătărău; mojic, grosolan), după Filimon de la un metoc sau reședință din București, din cartierul Dealul Spirii, pentru al cărui sens cf. sp. arrabalero; mitocancă, s. f. (mahalagioaică); mitocănesc, adj. (vulgar, necioplit); mitocănește, adv. (mîrlănește); mitocănie, s. f. (grosolănie, necuviință); mitocănime, s. f. (adunătură de mitocani).
MITÓC ~uri n. 1) Mănăstire mică subordonată unei mănăstiri mai mari. 2) Casă sau grup de case care aparțineau unei mănăstiri și serveau ca loc de găzduire (pe lângă aceasta). /<sl. metohu
metoc n. (pl. metoașe) 1. sucursală de mănăstire pusă sub protecțiunea alteia mai cu vază, pământeană sau străină; 2. căsuță clădită lângă o mănăstire de un călugăr care dispune de mijloace spre a duce o vieață particulară ca un pensionar. [Gr. mod. METÓHI].
mitoc n. V. metoc: s’ajungi dichiu la vr’un mitoc CR.
metóc și -óh, V. mitoc.
mitóc și (maĭ vechĭ) metóc și metóh n., pl. urĭ, oace și (vechĭ) oașe (vsl. metohŭ, d. ngr. metóhi, fermă mînăstirească, schit, d. met-ého, particip. V. epocă). Mînăstire mică dependentă de alta maĭ mare. Căsuță afară din mînăstire în care locuĭește un călugăr maĭ bogat. Han dependent de o mînăstire p. călugăriĭ care vin în oraș. V. ospiciŭ, sucursală.
METOC s. (BIS.) (înv.) sucursală. (~ al unei mănăstiri.)
MITOCU DRAGOMIRNEI, com. în jud. Suceava, situată în Pod. Dragomirnei; 4.007 loc. (2000). Rezervația forestieră „Făgetul Dragomirnei” (131 ha). În satul Dragomirna se află mănăstirea Dragomirna.

metoc dex

Intrare: metoc
metoc substantiv neutru
mitoc
metoh