METALOÍD, metaloizi, s. m. Element (chimic) rău conducător de căldură și de electricitate, lipsit de luciu metalic și de ductilitate; nemetal. [Pl. și: (rar, n.) metaloide] – Din fr. métalloïde.

METALOÍD, metaloizi, s. m. Element chimic rău conducător de căldură și de electricitate, lipsit de luciu metalic și de ductilitate; nemetal. [Pl. și: (rar, n.) metaloide] – Din fr. métalloïde.

METALOÍD, metaloizi, s. m. Element chimic lipsit în general de luciu metalic și de ductilitate, râu conducător de căldură și de electricitate, de obicei în stare solidă sau gazoasă, mai rar lichidă. In protoplasma și nucleul celulelor vii se găsesc următoarele metaloide: carbon, hidrogen, oxigen. ANATOMIA 16. – Pl. și: (n.) metaloide.

metaloíd s. m., pl. metaloízi

metaloíd s. m., pl. metaloízi

METALOÍD s. v. nemetal.

METALOÍD s.m. Element chimic lipsit de luciu metalic și de ductilitate, rău conducător de căldură și de electricitate. [Pron. -lo-id, pl. -izi, (s.n.) -ide. / < fr. métalloïde, cf. gr. metallon – metal, eidos – aspect].

METALOÍD, metaloizi, s. m. Element chimic nemetalic, rău conducător de căldură și de electricitate, lipsit de ductilitate. (din fr. métalloïde)

METALOÍD ~zi m. Element chimic lipsit de luciu metalic și de ductibilitate, rău conducător de căldură și de electricitate. /<fr. métalloïde

metaloid n. corp simpluj obișnuit fără lustru metalic și rău conducător de căldură și de electricitate, ca sulful, fosforul, clorul.

*metaloíd m. și n., pl. e (d. metal și -id ca în mastoid). Chim. Corp simplu care se apropie de metale pin caracterele luĭ: oxigenu e un metaloid. Metaloidele-s rele conductoare de căldură și de electricitate; în general, n’aŭ luciŭ metalic, și toțĭ compușiĭ lor oxigenațĭ îs oxizĭ neutri saŭ oxizĭ acizĭ. Metaloiziĭ sînt: fluoru, cloru, bromu, ĭodu, oxigenu, sulfu, seleniu, teluru, azotu, fosforu, arsenicu, antimoniu, cărbunele, siliciu, boru ș. a.

METALOID s. (CHIM.) nemetal.

METALOÍD (< fr. {i}; {s} metalo- + gr. eidos „aspect”) (CHIM.) Element (chimic) care prezintă caracteristicile externe ale unui metal, dar se comportă chimic atât ca un metal, cât și ca un nemetal (ex. arsenicul și antimoniul). Sunt rele conducătoare de căldură și electricitate. Fac parte din blocul p al sistemului periodic și se situează deasupra diagonalei care unește borul cu astatinul. Sin. (înv.) nemetal.

METALO- „metal, minereu”. ◊ gr. metallon „carieră, mină” > fr. métallo-, germ. id., engl. id. > rom. metalo-. □ ~cromie (v. -cromie), s. f., tehnică a colorării suprafețelor metalice; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică la contactul cu obiecte metalice; ~geneză (v. -geneză), s. f., formare a zăcămintelor metalifere; ~genie (v. -genie1), s. f., studiu al genezei și al răspîndirii zăcămintelor minerale în scoarța terestră; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care studiază structura și proprietățile metalelor și aliajelor; ~id (v. -id), s. m., element chimic rău conducător de căldură și electricitate, fiind lipsit de luciu metalic și ductilitate; ~plastie (v. -plastie), s. f., modelare a unui material metaloplastic; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat din centrul globului terestru format din elemente cu densitate mare; ~tecă (v. -tecă), s. f., muzeu de zăcăminte minerale; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a unor compuși metalici în scop terapeutic; ~termie (v. -termie), s. f., metodă de obținere a unor metale sau aliaje din compușii lor, prin reducerea acestora cu ajutorul unui alt metal; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de tipar înalt, care utilizează metalogravura.