merit definitie

27 definiții pentru merit

MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.
MERITÁ, mérit, vb. I. Tranz. A fi vrednic de răsplată sau de pedeapsă potrivit cu faptele sale (bune sau rele); a avea dreptul să primească o răsplată (bună sau rea); a i se cuveni, a meritarisi. ♦ A justifica, a îndreptăți prețuirea, interesul sau grija care i se acordă. ♦ Spec. (Despre mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut; a face, a valora. – Din fr. mériter.
MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.
MERITÁ, mérit, vb. I. Tranz. A fi vrednic de răsplată sau de pedeapsă potrivit cu faptele sale (bune sau rele); a avea dreptul să primească o răsplată (bună sau rea); a i se cuveni, a meritarisi. ♦ A justifica, a îndreptăți prețuirea, interesul sau grija care i se acordă. ♦ Spec. (Despre mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut; a face, a valora. – Din fr. mériter.
MÉRIT, merite, s. n. Ceea ce face pe o persoană vrednică de prețuire, ca urmare a unor acțiuni valoroase; vrednicie; p. ext. însușire, talent, pricepere. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 62. Fură omorîți atunci... și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiile lor. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Loc. adj. De (un mare) merit = valoros, meritoriu. Creațiunea lui [Caragiale] e originală și de un mare merit. GHEREA, ST. CR, II 147.
MERITÁ, mérit, vb. I. Tranz. A i se cuveni cuiva ceva (bun sau rău) ca răsplată a acțiunilor sale, a fi vrednic de ceva. Măcar prietenește crez că meritam un răspuns. GHICA, 606. Merită o pedeapsă exemplară. BĂLCESCU, O. II 271. Simț chinuire atît mai amară, Cu cît a mea soartă eu n-am meritat. AlEXANDRESCU, M. 40. ◊ Absol. (Rar) Am cerut un cuvînt bun, dacă scrisul meu merită. C. PETRESCU, C. V. 149. ♦ A avea o valoare suficientă pentru a justifica prețuirea, atitudinea sau grija cuiva. Nu știu dacă merită să mă ocup de ea. DUMITRIU, N. 38.
mérit s. n., pl. mérite
meritá (a ~) vb., ind. prez. 3 mérită
mérit s. n., pl. mérite
meritá vb., ind. prez. 1 sg. mérit, 3 sg. și pl. mérită
MÉRIT s. v. valoare.
MERITÁ vb. 1. (înv.) a învrednici, a meritarisi. (~ laudele noastre.) 2. v. face. 3. a i se cuveni. (~ o bătaie!)
Merit ≠ meteahnă, neajuns, viciu
MÉRIT s.n. Ceea ce face pe cineva demn de stimă, de prețuire, de considerație; ceea ce face ca un lucru să fie folositor și valoros. [Pl. -te, -turi. / < fr. mérite, it. merito, lat. meritum].
MERITÁ vb. I. tr. A i se cuveni, a fi vrednic de ceva. ♦ A avea calități, merite care îndreptățesc stima, prețuirea cuiva. [P.i. mérit, 3,6 -tă. / < fr. mériter, it., lat. meritare].
MÉRIT s. n. calitate (deosebită) care face pe cineva sau ceva demn de stimă, de prețuire; valoare. (< fr. mérite, lat. meritum)
MERITÁ vb. tr. a fi vrednic de ceva; a i se cuveni. ◊ a justifica stima, prețuirea, interesul. ◊ (despre mărfuri) a justifica prețul, a valora. (< fr. mériter, lat. meritare)
MÉRIT ~e n. 1) Calitate deosebită care impune respect, laudă sau recompensă. 2) Ansamblu de calități intelectuale sau morale. /<fr. mérite
A MERITÁ mérit 1. tranz. 1) (avantaje sau inconveniente) A fi în drept să obțină sau să sufere (în conformitate cu cele înfăptuite). ~ laudă. ~ o pedeapsă. ~ respectul. 2) (despre acțiuni, lucruri) A face să fie necesar; a necesita; a cere; a reclama; a comporta. Această noutate merită confirmare. 3) A fi demn de a avea alături de sine (în viață). 2. intranz. A avea merite (într-un anumit domeniu). /<fr. mériter
merit n. 1. ceea ce face demn de stimă, de recompensă sau pedeapsă; 2. ceea ce un lucru are bun în sine: operă de merit.
merità v. 1. a fi demn de: a merita o recompensă; 2. a-și atrage: a merita o pedeapsă; a bine merità de, a fi adus sau a aduce încă servicii mari.
1) *mérit n., pl. e (lat. méritum, merit). Valoarea uneĭ persoane saŭ acțiunĭ: om, carte, operă de merit.
2) *mérit, a v. tr. (d. merit s. n.; lat. mérito, -áre, a cîștiga pin muncă, d. merére și meréri, a merita, a cîștiga). Îs demn de: a merita o recompensă saŭ o pedeapsă, orĭ-ce scrisoare cuviincĭoasă merită răspuns. A binemerita de la patrie (lat. de patria bene mereri), a merita recunoștința patriiĭ p. marĭ serviciĭ.
MERIT s. valoare, (înv.) vrednicie. (Lipsit de orice ~.)
MERITA vb. 1. (înv.) a învrednici, a meritarisi. (~ laudele noastre.) 2. a face. (Dai un ban, dar ~.) 3. a i se cuveni. (~ o bătaie!)
PARIS VAUT BIEN UNE MESSE (fr.) Parisul merită o liturghie – Cuvinte memorabile rostite de Henric al IV-lea, care pentru a obține tronul Franței, a trecut de la protestantism la catolicism. Justificare a unui act de renegare prin avantajele pe care le oferă.
nu se merită! expr. (glum.) nu merită osteneala![1]

merit dex

Intrare: merit (pl. merituri)
merit pl. merituri
Intrare: merit (pl. merite)
merit pl. merite substantiv neutru
Intrare: merita
merita verb grupa I conjugarea I