MÉNTĂ s. f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha). ◊ Mentă creață = izmă creață. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s. f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.

MÍNTĂ s. f. v. mentă.

MÉNTĂ s. f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha). ◊ Mentă creață = izmă creață. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s. f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.

MÍNTĂ s. f. v. mentă.

MÉNTĂ s. f. v. mintă.

MÍNTĂ s. f. (Și în forma mentă) Izmă. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. ◊ Bomboane (sau pastile) de mintă = bomboane aromate cu esență extrasă din această plantă. După fiecare țigară, băga în gură o bomboană de mentă. PAS, Z. I 285. Își dăduseră întîlnire toate miasmele... de cerneală de tipar și de pastile de mintă. C. PETRESCU, C. V. 129. Mintă-creață = izmă-creață. A, iaca mintă-creață, și cimbru și sulcină Și ierburi de cîmpie și plante de grădină. ALECSANDRI, T. II 196. Ș-apoi foaie mintă-creață, Puica badei cea isteață. ȘEZ. I 167. – Variantă: méntă s. f.

méntă s. f., g.-d. art. méntei

méntă s. f., g.-d. art. méntei^[1]

MÉNTĂ s. 1. v. izmă. 2. (Mentha silvestris) izmă, (reg.) voieștniță. 3. menta broaștei v. izma broaștei; mentă creață v. izmă creață.^[1]

MINTA LÂNGÓRII s. v. izma broaștei, menta broaștei.

MINTA-MÂȚEI s. v. cătușnică.

MINTĂ-TURCEÁSCĂ s. v. melisă, roiniță.

MÉNTĂ s.f. Plantă din familia labiatelor, ale cărei frunze conțin un ulei bogat în mentol; (pop.) izmă. [Var. mintă s.f. / < lat. mentha, cf. fr. menthe].

MÍNTĂ s.f. v. mentă.

míntă (-te), s. f. – Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. mentă. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai puțin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Pușcariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Pușcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s. f., din fr. menthe.

MÉNTĂ f. Plantă erbacee perenă, cu frunze pețiolate, acoperite cu peri, cu flori mici, trandafirii, și cu miros plăcut, folosită în scopuri medicinale și în calitate de condiment. [G.-D. mentei] /<sl. menta, lat. mentha, fr. menthe^[1]

mentă f. numele științific al izmei.

mintă f. Bot. numele moldovenesc al izmei. [Lat. MENTA, printr’un intermediar slav].

*méntă, V. mintă.

míntă f., pl. e și țĭ (vgr. mintha și minthe, lat. mentha, it. pv. cat. menta, sp. mienta; vsl. menta, rus. mĕáta; germ. minze. Izmă, o plantă labiată mirositoare cu care se aromatizează licorurile, pastilele ș. a. (méntha piperita, crispa, silvéstris, aquática ș. a.). Se cultivă foarte mult în Anglia și Statele-Unite. Infuziunea de frunze de mintă face bine stomahuluĭ. Varietățĭ maĭ sînt: calamintha officinalis saŭ melissa calamintha, calamintha (saŭ melissa) népeta ș. a. – Și mentă (ca neol.). V. melisă și isop.

MENTĂ s. (BOT.) 1. (Mentha piperita) izmă. 2. (Mentha silvestris) izmă, (reg.) voieștniță. 3. menta broaștei (Mentha aquatica) = izma broaștei, (reg.) minta lingorii; mentă creață (Mentha crispa) = izmă creață, (reg.) iarbă-creață.

minta lingorii s. v. IZMA BROAȘTEI. MENTA BROAȘTEI.

minta-mîței s. v. CĂTUȘNICĂ.

mintă-turcească s. v. MELISĂ. ROINIȚĂ.

MONARDA L., MENTĂ DECORATIVĂ, fam. Labiatae. Gen originar din America, 12-7-20 specii, erbacee, perene. Înfloresc vara. Flori (caliciu cilindric cu 5 dinți, limbul corolei: bilabiat, 2 stamine fertile, exerte) albe sau purpur, cu multe bractee, în verticile dense. Frunze obișnuit dentate.

a freca menta / mangalul / manganul expr. a fi leneș / puturos, a pierde timpul de pomană