MENÍ, menesc, vb. IV. Tranz. 1. A hotărî de mai înainte; a decide, a dispune; a destina, a sorti. ♦ Tranz. și intranz. A exprima o dorință în favoarea cuiva; a ura2. ♦ (În credințe și superstiții) A predestina, a ursi. ◊ (Înv.) A prevesti, a prezice (ceva rău). ◊ Expr. (Intranz.) A meni a bine (sau a rău) = a prezice lucruri favorabile (sau nefavorabile). 2. (În superstiții) A aranja bobii, cărțile etc. într-un anumit fel și a descânta pentru ghicit. ♦ A descânta, a vrăji. – Din sl. mĕniti.

MENÍRE, meniri, s. f. Acțiunea de a meni și rezultatul ei; misiune, rost, sarcină, predestinare; soartă, destin. – V. meni.

MENÍ, menesc, vb. IV. Tranz. 1. A hotărî de mai înainte; a decide, a dispune; a destina, a sorti. ♦ Tranz. și intranz. A exprima o dorință în favoarea cuiva; a ura2. ♦ (În credințe și superstiții) A predestina, a ursi. ◊ (Înv.) A prevesti, a prezice (ceva rău). ◊ Expr. (Intranz.) A meni a bine (sau a rău) = a prezice lucruri favorabile (sau nefavorabile). 2. (În superstiții) A aranja bobii, cărțile etc. într-un anumit fel și a descânta pentru ghicit. ♦ A descânta, a vrăji. – Din sl. mĕniti.

MENÍRE, meniri, s. f. Acțiunea de a meni și rezultatul ei; misiune, rost, sarcină, predestinare; soartă, destin. – V. meni.

MENÍ, menesc, vb. IV. 1. Tranz. A destina. Ce voivod Ai menit Moldovei?... – Cînd totul va fi gata, fii pe pace, ți-l voi spune. DAVILA, V. V. 180. ◊ Intranz. Va crește tot ce-n lume este menit să crească. EMINESCU, O. I 61. 2. Tranz. (În superstiții) A predestina, a ursi, a soroci, a hărăzi. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel I-a fost menit. COȘBUC, P. I 54. De ce sînt eu în lume, cînd tu ai fost menită să fii? EMINESCU, N. 73. ◊ Intranz. De las’, omide, nu mai meni... ai încă să depeni. CONTEMPORANUL, VII 493. M-am născut în zilele babei, pe cînd cutremurul cel mare; de aceea poate am fost menit a duce o viață atît de furtunoasă. ALECSANDRI, T. I 369. ♦ A prezice. Se săturase de atîta burlăcie, și cînd colea, ia uite ce-i menește sluțenia de babă. ȘEZ. VI 110. ◊ Expr. A meni a bine (sau a rău) = a prezice cuiva bine sau rău. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. Și ce zic cărțile? – Menesc a bine. ALECSANDRI, T. I 175. 3. Tranz. (În superstiții) A descînta, a vrăji, a fermeca. Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor. SADOVEANU, B. 51. Alții mai fricoși își stupeau în sîn menind-o [pe pasărea măiastră] ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. CREANGĂ, P. 233. Ea surîse, luă un joc de cărți și le meni. EMINESCU, N. 117. ♦ Fig. A blestema, a înjura. Pînă-l mai menim noi pe popă, pînă-l mai boscorodim, pînă una alta, amurgește bine. CREANGĂ, A. 43. 4. Intranz. (învechit) A ura, a dori, a pofti. O mie! zice unul menind cu veselie. – Noroc și roadă bună! adaoge un alt. ALECSANDRI, P. III 43.

MENÍRE, meniri, s. f. Misiune, rost, chemare, sarcină. Scriitorul a devenit un reprezentant al norodului, își închină binelui obștesc talentul și opera, își îndeplinește armonios menirea sa pe pămînt. SADOVEANU, E. 197. Nu se cade ca-n menirea ce croit-o-ne-am senină, Să ne fie spada roasă de-a păcatului rugină. DAVILA, V. V. 45. Rolul criticului de azi este eminamente constructiv, menirea lui este de a lămuri întunecatele și complicatele procese ale minții și vieții omenești. VLAHUȚĂ, O. A. 230. ♦ Ursită, soartă, destin. Tu ai aripi zburătoare Ca să te înalți la soare, Eu la umbră, la răcoare Am menire-nfloritoare. ALECSANDRI, P. P. 31.

mení (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. menésc, imperf. 3 sg. meneá; conj. prez. 3 să meneáscă

meníre s. f., g.-d. art. menírii; pl. meníri

mení vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. menésc, imperf. 3 sg. meneá; conj. prez. 3 sg. și pl. meneáscă

meníre s. f., g.-d. art. menírii; pl. meníri

MENÍ vb. 1. v. hărăzi. 2. v. predestina. 3. v. destina. 4. v. vrăji.

MENÍ vb. v. consacra, dărui, dedica, destina, devota, hărăzi, invoca, închina, prevesti, prezice, profetiza, profeți, proroci, vesti.

MENÍRE s. 1. chemare, misiune, rol, rost, sarcină, (reg.) menință, (livr. fig.) sacerdoțiu. (Și-a împlinit ~.) 2. v. scop. 3. v. soartă.

MENÍRE s. v. oracol, prevestire, previziune, prezicere, profeție, prorocie, prorocire.

mení (menésc, menít), vb. – 1. A proroci, a dori. – 2. A fermeca, a vrăji. – 3. A destina, a predestina. – 4. A deochea, a aduce nenoroc prin fapte de magie. – 5. A amenința, a gesticula. Sl. mĕniti „a aminti, a zice”, mai curînd decît sl. mineti „a gîndi” (Tiktin). Der. din gr. μηνύω „a anunța” (Cihac, II, 675) este improbabilă.

A MENÍ ~ésc tranz. 1) (desfășurarea unor evenimente) A stabili din timp; a hotărî dinainte; a destina. 2) (mai ales ceva rău) A dori să se întâmple (cuiva) în viitor. 3) (în superstiții și în creația folclorică) A hotărî dinainte, prestabilind desfășurarea lor; a predestina; a hărăzi; a sorti; a ursi; a soroci. /<sl. mĕniti

MENÍRE ~i f. 1) Sarcină, datorie pe care o are sau o îndeplinește cineva. 2) Forță supranaturală despre care se crede că ar determina dinainte desfășurarea evenimentelor; destin; ursită; fatalitate; soartă. /v. a meni

menì v. 1. a prevesti viitorul (bun sau rău): în ceasul nașterii ursitoarele menesc copilului soarta vieții sale; 2. a (pre)destina: astfel l’a menit soarta și cerul așa a vrut NENGR.; 3. a ura: o mie! zice unul, menind cu veselie AL. [Gr. bizantin MENO, a anunța, a notifica, a declara: românește cu sensul înnobilit].

menire f. 1. soartă predestinată; 2. misiune, vocațiune: moartea respectează pe omul cu menire AL. [V. menì].

menésc v. tr. (vsl. mĭnĭeti, mĭeniti, a socoti, a crede. V. po-menesc). Ursesc, destinez, predestinez: soarta l-a menit să fie marinar, era menit morțiĭ. Urez, doresc, prezic: ĭ-a menit fericire. Vechĭ. Socotesc (consider) ca saŭ în: a meni în greșeli. A meni cărțile (de joc) saŭ bobiĭ, a-ĭ așeza p. ghicit și a te gîndi la ceĭa ce vreĭ să se prezică. A meni a ceva, a prezice pin semne, a face, a trage a, a cobi: motanu menește a frig (că s’a culcat după sobă), acest copil menește a răŭ (că tot plînge), a hoț, a calic, a soldat (că se joacă de-a soldațiĭ), a om mare. – La Con. 273: Cine le minește ziŭa în care se înturlucă?

meníre f. (d. menesc). Soartă, destin.

meni vb. v. CONSACRA. DĂRUI. DEDICA. DESTINA. DEVOTA. HĂRĂZI. INVOCA. ÎNCHINA. PREVESTI. PREZICE. PROFETIZA. PROFEȚI. PROROCI. VESTI.

MENI vb. 1. a da, a destina, a hărăzi, a hotărî, a orîndui, a predestina, a rîndui, a sorti, a ursi, (rar) a predetermina, a preursi, (pop.) a noroci, a scrie, a soroci, (înv.) a tocmi, (fig.) a rezerva. (Ce le-a ~ soarta?) 2. a destina, a face, a hărăzi, a predestina, a sorti, a ursi. (Sînt ~ să fie fericiți.) 3. a destina, a hărăzi, a supune. (Pădurea aceasta este ~ tăierii.) 4. a descînta, a face, a fermeca, a ursi, a vrăji, (pop.) a solomoni, (reg.) a boboni, a bosconi, a boscorodi, a rîvni, (prin Transilv.) a pohibi. (Îi ~ cu ulcica.)

menire s. v. ORACOL. PREVESTIRE. PREVIZIUNE. PREZICERE. PROFEȚIE. PROROCIE. PROROCIRE.

MENIRE s. 1. chemare, misiune, rol, rost, sarcină, (reg.) menință, (livr. fig.) sacerdoțiu. (Și-a împlinit ~.) 2. obiectiv, rol, rost, scop, sens, țel, țintă, (pop.) noimă. (~ acestor măsuri a fost aceea de a...) 3. destin, fatalitate, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.)