marmură definitie

2 intrări

19 definiții pentru marmură

MÁRMOR s. n. v. marmură.
MÁRMURĂ, (2) marmure, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, de diverse culori, care se poate ciopli și lustrui, folosită la lucrări de sculptură și arhitectură. ◊ Expr. A fi marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a rămâne indiferent față de orice. 2. Bloc sau bucată de marmură (1) cioplită și lustruită; sculptură, statuie de marmură. [Pl. și: (2) marmuri. – Var.: mármoră s. f., (înv.) mármor s. n.] – Lat. marmor, -oris.
MÁRMOR s. n. v. marmură.
MÁRMURĂ, (2, rar) marmuri, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, de diverse culori, care se poate ciopli și lustrui, întrebuințată la lucrări de sculptură și arhitectură. ◊ Expr. A fi marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a rămâne indiferent față de orice. 2. Bloc sau bucată de marmură (1) cioplită și lustruită; sculptură, statuie de marmură. [Var.: mármoră s. f., (înv.) mármor s. n.] – Lat. marmor, -oris.
MÁRMOR s. n. v. marmură.
MÁRMURĂ, (2, rar) marmure, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, care se poate ciopli și lustrui, întrebuințată mai ales la lucrări de sculptură și în arhitectură. Să urcă pe trepte la deal în casele cele de marmură. RETEGANUL, P. III 31. Și cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară. EMINESCU, O. I 232. Mărețele mausolee de bronz și marmură. NEGRUZZI, S. I 192. Marmura bălții tresărea, înfiorîndu-se pînă la trestii. SADOVEANU, O. A. II 145. ◊ Expr. A rămîne de marmură = a rămîne împietrit, încremenit de spaimă, de uimire etc.; a înmărmuri. A fi de marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a nu se tulbura de nimic, a rămîne rece la toate. 2. Bloc sau bucată de marmură (1), cioplită și lustruită, statuie de marmură (1). Imaginea femeii, pe care [Eminescu] o aseamănă cu Diana, are simplitatea și grația marmurelor antice. VIANU, S. 33. Artiștii au săpat marmurele columnei dacice. ODOBESCU, S. III 75. Pl. și: murmuri (EMINESCU, O. I 44). – Variante: mármoră (MACEDONSKI, O. I 107) s. f., mármor (COȘBUC, P. I 52) s. n.
mármură s. f., g.-d. art. mármurei / mármurii; (sorturi, lucrări) pl. mármure / mármuri
mármură s. f., g.-d. art. mármurii; (sorturi, blocuri, statui) pl. mármuri[1]
MÁRMURĂ s. v. antrax, cărbune, dalac, porțelan, pustulă malignă.
MÁRMOR s.n. v. marmură.
MÁRMURĂ s.f. Rocă calcaroasă cristalină care se poate tăia și lustrui ușor, folosită în lucrări de construcție, la executarea obiectelor de artă etc. [Pl. -ri, -re, var. marmoră s.f., marmor s.n. / < lat. marmor, it. marmore].
MÁRMURĂ s. f. 1. rocă metamorfică cu structură zaharoidă, masivă, care se poate tăia și lustrui ușor. 2. bucată de marmură (1) prelucrată (statuie, element de arhitectură etc.). (< lat. marmor)
marmúră (mármuri), s. f. – Rocă cristalină divers colorată. – Var. marmoră, (înv.) marmure. Mr. marmar, mr., megl. marmură. Lat. marmor (Pușcariu 1033; Candrea-Dens., 1054; REW 5368), cf. it. marmo, prov. marme, fr. marbre, sp. mármol, port. marmore. Der. din gr. μάρμαρος (Pascu, Beiträge, 10), pare mai puțin probabilă. Nu e cuvînt popular, dar apare din sec. XVII. – Der. (în)mărmuri, vb. (a se împietri, a se întări), cf. megl. mărmurisi, calabr. ammarmurare; mărmuriu, adj. (marmorean); marmoreu, adj. (marmorean), din it. marmoreo.
MÁRMURĂ ~i f. 1) Rocă calcaroasă dură, de diferite culori, care, prin șlefuire, capătă aspect lucios și neted, fiind folosită în construcție și ca material pentru sculptură. * A rămâne de ~ a încremeni pe loc; a înmărmuri. A fi de ~ (sau a fi rece ca ~a sau ca o ~) a fi indiferent, nepăsător, rece față de orice. 2) Bloc sau sculptură din asemenea material. [G.-D. marmurii] /<lat. marmor, ~oris[1]
marmură f. 1. piatră calcară foarte vârtoasă și care se poate netezi: marmură de Carara; 2. bloc de marmură: s’o admiri ca pe o marmură de Paros EM. [Lat. MARMOREM].
mármură și (lit.) -oră f., pl. ĭ (lat. marmor, d. vgr. mármaros; it. marmo, pv. marme, fr. marbre, sp. mármol, pg. marmore). Un fel de peatră văroasă foarte dură (în general albă) care se poate cĭopli și netezi și din care se fac statue ș. a. Statuă saŭ alt obiect de marmură. A rămînea de marmură, a rămînea înmărmurit, împetrit, înlemnit. – În L. V. marmure (art. mármurea). Și m.: stîlpiĭ și mármuriĭ (Dos.).
marmură s. v. ANTRAX. CĂRBUNE. DALAC. PORȚELAN. PUSTULĂ MALIGNĂ.
MARMURĂ (MARMORĂ) (lat. marmor, -oris) s. f. 1. Rocă metamorfică complet cristalizată, alcătuită în cea mai mare parte din calcit sau dolomit, albă sau colorată, datorită impurităților în roz, cenușiu, verde, negru etc. Se utilizează ca material de construcție în sculptură, la fabricarea diverselor obiecte decorative etc. 2. Bucată de marmură (1) prelucrată (ex. statuie, element de arhitectură etc.).
MARMURĂ subst. 1. Marmur b., 1601 (Sd V 8); -ă sau -e, Miiarea uricar (17 A IV 359, 380; Isp II2); 2. -e diac (17 A IV 237; Glos) etc.; acestea pot privi aceeași persoană; -e de la Bîrlăzel din Mărmureni 1460 (Ștef; 17 A I 4; Sd XVI).

marmură dex

Intrare: marmură
marmură
marmură substantiv feminin
marmor
Intrare: Marmură
Marmură