margine definitie

2 intrări

18 definiții pentru margine

MÁRGINE, margini, s. f. 1. Loc unde se termină o suprafață; extremitate, capăt al unei suprafețe. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) margini = nesfârșit, infinit; imens. 2. Spec. Hotar, frontieră. ♦ Periferie. ◊ Loc. adj. De margine = mărginaș, periferic. ♦ Spec. Mal, țărm. 3. Circumferință a gurii unei gropi sau a unui recipient; loc unde se termină o groapă sau un recipient. 4. Fig. Limită până la care se poate admite sau concepe ceva. – Lat. margo, -inis.
MÁRGINE, margini, s. f. 1. Loc unde se termină o suprafață; extremitate, capăt al unei suprafețe. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) margini = nesfârșit, infinit; imens. ♦ Spec. Hotar, frontieră. ♦ Spec. Periferie. ♦ Spec. Mal, țărm. 2. Circumferință a gurii unei gropi sau a unui recipient; loc unde se termină o groapă sau un recipient. 3. Fig. Limită până la care se poate admite sau concepe ceva. – Din lat. margo, -inis.
MÁRGINE, margini, s. f. (Urmat de obicei de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Locul unde se termină o față a unui obiect; porțiune laterală extremă a unei suprafețe. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Se ghemui cum putu, pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I 13. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, P. 51. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. A ține marginea = a merge, a înainta pe (sau aproape de) linia unde se termină o suprafață. Călca cu băgare de seamă... ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea. REBREANU, R. I 298. ♦ Mal, țărm, litoral. Mai am un singur dor... Să mă lăsați să mor La marginea mării. EMINESCU, O. I 216. Oraș mare și frumos, în marginea Dunării. GOLESCU, Î. 40. ♦ Hotar, graniță. Un an și mai bine Tomșa primi vești după vești de la marginile Lehiei. SADOVEANU, O. VII 141. ♦ Regiune periferică; periferie. Șed la o femeie bătrînă, departe, departe, tocmai la marginea orașului. VLAHUȚĂ, O. A. 134. Au abătut la o căsuță micuță în marginea cetății. SBIERA, P. 123. ◊ Loc. adj. De margine = periferic, mărginaș, situat la o extremitate. Nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, O. II 286. 2. Loc de unde începe o prăpastie, o groapă etc. Oamenii apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. Sta în groapă liniștit, sprijinindu-și mîinile de marginea ei. SAHIA, N. 89. ◊ Expr. A fi la (sau pe) marginea prăpăstiei v. prăpastie. 3. Fig. Limită. Entuziasmul a întrecut orice margine cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbii. SAHIA, N. 67. Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie înseninată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II 290. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) margini = nesfîrșit, infinit; imens. Și iubind-o fără margini scrie «visul de poet». EMINESCU, O. I 32. Calea-i lungă, fără margini, Cun e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I 435. ◊ Expr. De nu mai are margini = foarte mare (sau tare), fără pereche. E un încăpățînat de nu mai are margini. SADOVEANU, O. I 37. ♦ Capăt, sfîrșit. Urmări mașinuța din poartă, cu un colț al șorțului dus la ochi, pînă ce norul de pulbere se topi la marginea satului. MIHALE, O. 501. Soarele sclipește proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295. 4. (Învechit) Fiecare dintre laturile unei formații de luptă; aripă. Bate tu marginile, Eu să bat. mijloacele, Că le știu soroacele. PĂSCULESCU, E. P. 261. – Variantă: márgínă s. f.
márgine s. f., g.-d. art. márginii; pl. márgini
márgine s. f., g.-d. art. márginii; pl. márgini
MÁRGINE s. 1. v. extremitate. 2. extremitate, limită, (înv.) soroc. (La ~ câmpiei.) 3. limită, linie. (S-a oprit la ~ satului.) 4. barieră, mahala, periferie. (Stă la ~ Bucureștiului.) 5. (GEOGR.) v. țărm. 6. (înv.) usnă, (fig.) buză, gură. (Stă pe ~ prăpastiei.) 7. v. bordură. 8. v. chenar. 9. v. latură. 10. v. muchie. 11. v. ghizd. 12. v. bor. 13. v. flanc. 14. v. limită. 15. limită, măsură (Orice lucru are o ~!) 16. v. marjă. 17. v. braț.
MÁRGINE s. v. carâmb, cimitir, cupon, frontieră, graniță, hotar, lătunoaie, limită teritorială.
márgine (márgini), s. f.1. Mal, țărm. – 2. Limită, extremitate. – 3. Frontieră, hotar. – 4. Chenar, bordură. – Mr. mardzine, megl. mardzini. Lat. margo, margĭnem (Pușcariu 1031; Candrea-Dens., 1053; REW 5355), cf. dalm. mrgan, sp. (margen). – Der. mărginaș, adj. (limitrof; de hotar); mărginaș, s. m. (vecin de frontieră; mahalagiu; Arg., gură-cască, chibiț); mărginean, s. m. (locuitor de la frontieră); mărgini, vb. (a limita; a pune semne de hotar; refl., a se învecina); nemărginire, s. f. (infinit); nemărginit, adj. (nelimitat, infinit). Der. neol. marginal, adj., din fr. marginal. – Din. rom. provine sb. mrginj (Candrea, Elemente, 404).
MÁRGINE ~i f. 1) Parte extremă a unei suprafețe; capăt; extremă. ~ea mesei. ◊ A ține (sau a bate) ~ile a se feri de lucru greu; a căuta să scape de o obligație. (De) la ~ea lumii (de) foarte departe. Fără (de) ~i foarte mare, imens, nesfârșit. 2) rar Linie care desparte (o țară, o localitate, terenuri etc.). 3) Locul de unde începe sau unde se termină ceva. ~ea pădurii. ~ea mării. ~ea satului. 4) fig. Limită până la care se poate admite sau concepe ceva. 5) Linie care mărginește suprafața unor vase, obiecte; buză. ~ea farfuriei. [G.-D. marginii] /<lat. margo, ~inis
margine f. 1. partea cu care se termină o suprafață: marginea pufului, pădurii; 2. țărm: marginea mării; 3. frontieră: 4. fig. limită. [Lat. MARGINEM].
*márgine f., pl. ma- și mărginĭ (lat. margo, márginis; it. márgine, pv. fr. cat. marge, sp. margen, pg. margem. D. lat. margo vine got. marka, hotar, țară mărginașă, germ. mark, „hotar” și „marcă”, de unde vine și merken, fr. marquer, a marca. V. marchez). Partea cu care se termină o suprafață saŭ locu pînă unde se întinde ceva: marginea farfuriiĭ, haĭneĭ, pălăriiĭ, meseĭ, prăpăstiiĭ, măriĭ (mal), țăriĭ (hotar). La (saŭ pe) marginea prăpăstiiĭ, foarte aproape de peire. În Mold. márgină, pl. ĭ. Fam. A umbla hucĭ-margina (adv.), a umbla craĭna, a umbla haĭmana.
margine s. v. CARÎMB. CIMITIR. CUPON. FRONTIERĂ. GRANIȚĂ. HOTAR. LĂTUNOAIE. LIMITĂ TERITORIALĂ.
MARGINE s. 1. cap, capăt, colț, extremă, extremitate, limită, (înv.) sconcenie. (La cealaltă ~ a țării.) 2. extremitate, limită, (înv.) soroc. (La ~ cîmpiei.) 3. limită, linie. (S-a oprit la ~ satului.) 4. barieră, mahala, periferie. (Stă la ~ Bucureștiului.) 5. (GEOGR.) liman, litoral, mal, țărm, (înv.) pristaniște, vad. (~ Mării Negre.) 6. (înv.) usnă, (fig.) buză, gură. (Stă pe ~ prăpastiei.) 7. bordură. (~ trotuarului.) 8. bordură, chenar. (~ covorului.) 9. extremitate, latură, parte. (Doarme pe ~ dreaptă a patului.) 10. dungă, latură, muchie. (~ cutiei.) 11. colac, ghizd, (înv. și reg.) stobor, (reg.) chei (pl.). (~ la fîntînă.) 12. bor, (rar) bord, gardină, (pop.) perete, (reg.) streașină, tichie, (Ban. și nordul Transilv.) obadă, (Maram.) pană, (Transilv. și Bucov.) pînză, (prin Transilv.) văcălie. (~ a pălăriei.) 13. (MIL.) aripă, capăt, coastă, flanc, (înv.) corn. mînecă. (~ dreaptă a frontului.) 14. graniță, hotar, limită, (înv.) termen. (Se păstrează între ~ rezonabile.) 15. măsură. (Orice lucru are o ~.) 16. marjă, rezervă. (Să lăsăm o ~ pentru orice eventualitate.) 17. (TEHN.) braț, crac, mînă, mîner, pervaz, spetează, (reg.) condac, cotoi. (~ la ferăstrău.)
margine continentală, (engl.= continental margin) zona dintre linia de țărm a uscatului și baza taluzului continental. În m.c. se includ: plat. continentală (șelful), cu flexura continentală, panta continentală sau povârnișul continental și piemontul continental. M.c. este o zonă relativ largă, reprezentând în jur de 15% din supr. Globului; ea poate fi activă (în zonele în care crusta oceanică se afundă sub crusta continentală) și pasivă, când cele două dom. (continental și oceanic) aparțin aceleiași plăci tectonice. (V.M.)
MARGINEA, com. în jud. Suceava, pe râul Sucevița; 9.244 loc. (2000). Expl. și prelucr. lemnului. Centru de ceramică neagră și de ceramică roșie smălțuită. Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1849).
MARGINE subst. 1. Margene, în genitiv Margeni, b. (Dm; C Ștef; 17 A V 32). 2. Margine (16 A III 28, 457); Margină, Ion (Glos); Marjină (ib.). 3. Margire, Ion (Sur XVIII); – a lui Malai, pren. (16 A I 208) zis și Marjire Malai și Margire Malaevici (C Ștef).
a gini marginea expr. (intl.) a observa, a remarca, a băga de seamă.
a ține lacătul /marginea expr. (intl.) a sta la pândă pentru a preveni apariția inopinată a unei persone nedorite.

margine dex

Intrare: margine
margine substantiv feminin
Intrare: Margine
Margine