marfă definitie

16 definiții pentru marfă

MÁRFĂ, mărfuri, s. f. Produs al muncii destinat schimbului prin intermediul vânzării-cumpărării. ◊ Expr. A-și lăuda marfa = a-și lăuda lucrurile proprii sau meritele personale. (Rar) Altă marfă, se spune când este vorba despre alt aspect al unei probleme, despre altă situație, altă împrejurare. – Din magh. marha „vită”.
MÁRFĂ, mărfuri, s. f. Produs al muncii destinat schimbului prin intermediul vânzării-cumpărării. ◊ Expr. A-și lăuda marfa = a-și lăuda lucrurile proprii sau meritele personale. (Rar) Altă marfă, se spune când este vorba despre alt aspect al unei probleme, despre altă situație, altă împrejurare. – Din magh. marha „vită”.
MÁRFĂ, mărfuri, s. f. Produs al muncii destinat schimbului pe piață. Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? CREANGĂ, A. 57. Spune-mi însă mai-nainte, pentru banii ce ni-ai dat, Ce fel de marfă anume să-ți dea. HASDEU, R. V. 53. Marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă. NEGRUZZI, S. I 285. ◊ Expr. A-și lăuda marfa = a se lăuda cu ceea ce are, a-și face reclamă.
márfă s. f., g.-d. mărfi, art. mắrfii; pl. mắrfuri
márfă s. f., g.-d. mărfi, art. mărfii; pl. mărfuri
MÁRFĂ s. 1. produs, (înv. și pop.) negoț, (înv.) metah, negustorie, product. (A vândut ~ la piață.) 2. articol. (O ~ de bună calitate.)
márfă (mắrfuri), s. f.1. (Trans., Maram.) Vite. – 2. (Înv.) Provizii. – 3. Obiecte de negoț. – Var. (înv., Trans.) marhă, (Banat) marvă. Sl. (sb., cr., rut.) marha (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 186) și mag. marha (Gáldi, Dict., 144), din v. germ. mariha „cal.” – Der. mărfar (var. marfagiu), s. m. (negustor). Din rom. provin rut. marfa (Miklosich, Wander., 17; Candrea, Elemente, 408; Berneker, II, 19), mag. márfa (Edelspacher 18).
MÁRFĂ mărfuri f. 1) Bun (material) destinat schimbului pe piață. 2) Totalitate a obiectelor destinate vânzării. * A-și lăuda ~a a lăuda ceea ce îi aparține. [G.-D. mărfii] /<ung. marha
marfă f. ceea ce se vinde și se cumpără (afară de imobile). [Tr. marhă, vită (și marfă) = serb. MARHA, vită: vitele sunt, la popoarele pastorale, principalul obiect de transacțiune].
márfă f., pl. mărfĭ și maĭ des n. mărfurĭ (ung. marha, avere [în banĭ], vite; sîrb. mârha și mârva, vite, marfă; bg. dial. marva, rut. márha, și [după rom.] márfa, d. vgerm. mar[i]ha, cal, ngerm. mähre, mîrțoagă [V. mareșal]; celtic marka, irlandez mark, cal. Cp. cu lat. pecunta, banĭ, pecus, vită, și got. faihu, vite, proprietate, germ. vieh, vită. Cp. și cu dobitoc și socotesc). Vechĭ (marhă, pl. e). Vită. Avere mobilă. Azĭ (marfă). Lucrurĭ mobile de vînzare: marfa dintr’o prăvălie, dintr’un depozit, dintr’o corabie. (Și azĭ în Maram. Trans. Ban. marhă, vită. În Ban. [după sîrb.] și marvă). V. mărfar și mărhaĭe.
MARFĂ s. 1. produs, (înv. și pop.) negoț, (înv.) metah, negustorie, product. (A vîndut ~ la piață.) 2. articol. (O ~ de bună calitate.)
márfă adj. inv. (arg. tinerilor) ♦ 1. Bun; frumos; de calitate ◊ „Mi-am luat niște blugi marfă.” ♦ 2. De treabă ◊ „Profa de mate e marfă, n-a picat pe nimeni.”
prodúcție-márfă s. f. (ec.) Producție sub formă de marfă ◊ „Volumul producției-marfă crește cu 24 la sută față de anul trecut, productivitatea muncii sporește cu 17 la sută.” Sc. 24 XII 74 p. 2. ◊ „Realizarea suplimentară [...] a unei producții-marfă în valoare de 12 milioane.” Sc. 27 XI 75 p. 2. ◊ „Ponderea produselor noi și reproiectate – 60 la sută din valoarea producției-marfă [...]” Sc. 9 III 78 p. 1. ◊ „Producție-marfă peste plan.” Sc. 13 V 83 p. 1 (din producție + marfă; probabil formație mai veche)
marfă, mărfuri I s. f. 1. prostituată. 2. obiect de contrabandă. II adj. invar. foarte bun, de calitate superioară.
marfă de marfă v. marfă (II.)
marfă udă expr. (intl.) delincvent arestat / închis.

marfă dex

Intrare: marfă
marfă substantiv feminin