MÁNTĂ, mante, s. f. (Înv.) Mantie. – Din fr. mante.

MÁNTIE, mantii, s. f. 1. Veșmânt asemănător cu o pelerină lungă și largă, care se purta peste celelalte haine. 2. Haină de postav lungă și largă, purtată mai ales de călugări, peste altă îmbrăcăminte. ◊ Expr. A lua sub mantie = a proteja, a ocroti. – Din sl. mantija.

MÁNTIE, mantii, s. f. 1. (Astăzi fig.) Haină (de ceremonie) ca o pelerină lungă și largă, care se purta peste celelalte haine. 2. Haină de postav lungă și largă, purtată mai ales de călugări, peste altă îmbrăcăminte. ◊ Expr. A lua sub mantie = a proteja, a ocroti. – Din sl. mantija.

MÁNTIE, mantii, s. f. (Astăzi mai ales figurat sau în comparații) Veșmînt (de ceremonie) lung și larg, fără mîneci, ca o pelerină, confecționat dintr-o stofă grea și scumpă, adesea împodobit, care se purta peste celelalte haine. Cum ieșiră din Amara, cîmpia albă se desfășura în fața lor ca o nesfîrșită mantie de ermină, scînteind în lumina soarelui. REBREANU, R. I 215. Mantia lungă, pălăria cu pană... fac prea mare întipărire asupra domnișorilor din lumea așa-zisă bună. GHEREA, ST. CR. I 261. Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă, țesută cu fir de aur. ISPIRESCU, M. V. 43. ◊ Fig. Toamna goală se-nfioară... își aruncă-nfrigurată Peste trupul ei de spumă, Argintie și ușoară Mantie de brumă. CAZIMIR, L. U. 26. Ia vezi soarele colo la marginea pămîntului, îmbrăcat în mantia lui roșie. GANE, N. I 145.

mántie (-ti-e) s. f., art. mántia (-ti-a), g.-d. art. mántiei; pl. mántii, art. mántiile (-ti-i-)

mántie s. f. (sil. -ti-e), art. mántia (sil. -ti-a), g.-d. art. mántiei; pl. mántii, art. mántiile (sil. -ti-i-)

MÁNTIE s. 1. (înv.) manta, mantă, mantelă. (Purta o ~ largă.) 2. v. hlamidă.

MÁNTIE s. v. rantie.

-MANȚÍE Element secund de compunere savantă cu semnificația „devinație”, „ghicit”, „prezicere”. [< fr. -mantie, it. -manzia, cf. gr. manteia < mantis – ghicitor, profet].

-MANȚÍE elem. -mant.

MÁNTIE ~i f. 1) Haină lungă și largă, care se poartă peste alte haine. 2) Haină de postav, lungă și largă, purtată de călugări. /<sl. mantija

màntie f. 1. veșmânt arhieresc pus peste toate celelalte; 2. veșmânt de suveran: sub mantia regală văd numai goliciune AL.; 3. (poetic) acoperemânt: luna revarsă pe copilă o mantie argintoasă AL. [Slav. MANTIĬE].

mántă f., pl. e (fr. mante) și (ob.) mántie f. (vsl. manŭtiĭa, rus. mántiĭa. V. manta, manișcă). Haĭnă de mare ceremonie purtată peste toate cele-lalte de suveranĭ și de prelațĭ. (Tot cu mantie îĭ reprezentă pictoriĭ pe artiștĭ).

MANTIE s. 1. (înv.) manta, mantă, mantelă. (Purta o ~ largă.) 2. hlamidă, (rar) purpură, (înv.) plașcă. (~ împărătească.)

mantie s. v. RANTIE.

Mantie v. Mamant 6.

-MANȚIE „prezicere, divinație”. ◊ gr. manteia „ghicit, prezicere” > fr. -mancie, it. -manzia, germ. -mantie > rom. -manție.