MANTÉL s. n. v. mantelă.

MANTÉLĂ, mantele, s. f. (Înv.) 1. Haină largă, mai scurtă decât mantaua, purtată de femei peste rochie; mantilă. 2. Mantie. – Din it. mantello. Cf. rus. mantel.

MANTÉL s. n. v. mantelă.

MANTÉLĂ, mantele, s. f. (Înv.) 1. Haină lungă, mai scurtă decât mantaua, purtată de femei peste rochie; mantilă. 2. Mantie. – Din it. mantello. Cf. rus. mantel.[1]

MANTÉL s. n. v. mantelă.

MANTÉLĂ, mantele, s. f. (Învechit; și în forma mantel) Haină purtată de femei pe deasupra rochiei. Te rog, lasă pe Spiridon să se ducă pîn la mine acasă, ca să-mi aducă mantelul; bate vîntul și mi-e frică să nu răcesc. CARAGIALE, O. I 58. Fosta-i pe la croitorul meu, ca să-i spui să-mi aducă mantela cea de drum? ALECSANDRI, T. I 271. ♦ Mantie. Niște porci îi sfîșiară mantela și coiful. BĂLCESCU, O. II 258. – Variantă: mantél s. n.

mantélă (înv.) s. f., g.-d. art. mantélei; pl. mantéle

mantélă s. f., g.-d. art. mantélei; pl. mantéle[1]

MANTÉLĂ s. (înv.) mantăl, mantilă. (Ea purta o ~.)[1]

MANTÉLĂ s. v. mantie.[1]

MANTÉL s.n. v. mantelă.

MANTÉLĂ s.f. Manta scurtă cu care femeile își acopereau umerii și brațele. ♦ Mantie. [Var. mantel s.n. / < it. mantello, rus. mantel, germ. Mantel, cf. lat. mantellum].

MANTÉLĂ s. f. mantilă (1). (< it. mantello)

mantél n., pl. e, mantélă și mantílă f., pl. e (it. mantello, fr. mantille [d. sp. mantilla], din aceĭașĭ răd. cu manta). Măntăluță de damă.

MANTELĂ s. (înv.) mantăl, mantilă. (Ea purta o ~.)

mantelă s. v. MANTIE.