MAINÁ, mainez, vb. I. Tranz. (Mar.) A coborî o greutate cu ajutorul unei instalații de manevră de forță. [Pr.: ma-i-] – Din tc. mayna.

MAINÁ, mainez, vb. I. Tranz. (Mar.) A coborî o greutate cu ajutorul unei instalații de manevră de forță. [Pr.: ma-i-] – Din tc. mayna.

mainá vb., ind. prez. 1 sg. mainéz, 3 sg. și pl. maineáză

Maina f. ținut în Grecia, sterp dar bogat în fier, ai cărui locuitori, Mainoții, se distinseră prin vitejia lor în răsboiul pentru independența Greciei.

máĭna interj. pin care se comandă strîngerea pînzelor corăbiiĭ (turc. máĭna, d. it. [am]maĭna, imper. d. [am]mainare, a strînge pînzele; ngr. bg. máĭna). S. f., pl. e Cov. Un joc cu mingea între doŭă partide de cîte 2-3 băĭețĭ în care cel ce n’a putut prinde mingea îl ține în spate pe cel ce a aruncat-o și nu scapă pînă ce el saŭ altu din partida luĭ n’a prins’o. V. mola.

Măin/a,-escu,-iaci v. Mîine 3, 10.