maghiar definitie

21 definiții pentru maghiar

MAGHIÁR, -Ă, maghiari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Ungariei sau este originară de acolo; ungur. 2. Adj. Care aparține Ungariei sau maghiarilor (1), privitor la Ungaria sau la maghiari; unguresc, ungar. ♦ (Substantivat, f.) Limba maghiară. – Din magh. magyar.
MAGHIÁR, -Ă, maghiari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Ungariei sau este originară de acolo; ungur. 2. Adj. Care aparține Ungariei sau populației ei; privitor la Ungaria sau la populația ei, originar din Ungaria; unguresc, ungar. ♦ (Substantivat, f.) Limba maghiară. – Din magh. magyar.
MAGHIÁR1, -Ă, maghiari, -e, adj. Propriu maghiarilor, al maghiarilor; unguresc, ungar. Limba maghiară.
MAGHIÁR2, -Ă, maghiari, -e, s. m. și f. Persoană făcînd parte din populația de bază a Ungariei sau originară de acolo; ungur.
maghiár (-ghiar) adj. m., s. m., pl. maghiári; adj. f., s. f. maghiáră, pl. maghiáre
maghiáră (limbă) (-ghia-) s. f., g.-d. art. maghiárei
maghiár s. m., adj. m. (sil. -ghiar), pl. maghiári; f. sg. maghiáră, g.-d. art. maghiárei, pl. maghiáre
maghiáră (limba) s. f. (sil. -ghia-), g.-d. art. maghiárei
MAGHIÁR s., adj. 1. s. v. ungur. 2. adj. ungar, unguresc. (Statul ~.)
MAGHIÁRĂ s. unguroaică.
MAGHIÁR1 ~ă (~i, ~e) Care aparține Ungariei sau populației ei; din Ungaria; unguresc; ungar. [Sil. -ghiar] /<ung. magyar
MAGHIÁR2 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Ungariei sau este originară din Ungaria. [Sil. -ghiar] /<ung. magyar
MAGHIÁRĂ f. mai ales art. Limba maghiară. [G.-D. maghiarei] /<ung. magyar
maghiar a. relativ la Unguri: limba maghiară. ║ m. pl. numele național al Ungurilor: Maghiarii nemeși o mie AL.
Maghiari m. pl. V. Unguri.
Unguri sau Maghiari m. pl. neam de rassă fineză, veniră în Panonia sub ducele lor Arpad (890-898) și fură creștinați sub Ștefan cel Sfânt. Printre urmașii acestuia fu Mateiu Corvin de Huniade, eroicul luptător în contra Turcilor, cari (după bătălia dela Mohaci) se făcură stăpâni pe o parte a Ungariei (1526), până fură alungați de Casa de Habsburg. Independenta politică a Ungurilor datează dela 1866.
*maghĭár, -ă s. (ung. Magyar). Rar. Ungur. Adj. Unguresc.
MAGHIAR s., adj. 1. s. ungur. 2. adj. ungar, unguresc. (Statul ~.)
MAGHIA s. unguroaică.
MAGHIÁRĂ s. f. (< magh. magyar): limbă din familia ugro-finică (împreună cu estona, finlandeza, karela, lapona etc.), ramura uraliană, subgrupul ugric, vorbită de locuitorii Ungariei și de ungurii care trăiesc în alte țări din Europa (Iugoslavia, Austria, Croația, Slovacia, România și Ucraina) și din America. Este caracterizată din punct de vedere fonetic printr-un număr relativ mic de sunete și prin fenomenul armoniei vocalice (v.), printr-un accent care cade pe prima silabă, printr-un sistem morfologic, bazat pe aglutinare (pentru evidențierea valorilor gramaticale), rădăcina se combină cu diferite afixe: ház „casă” – házban „în casă”, házak „case” házakban „în case”, házam „casa mea”, házad „casa ta”; kérem „eu cer”, kéred „tu ceri” etc.) și prin ordinea relativ liberă a cuvintelor. În istoria limbii maghiare există trei perioade: a) perioada veche, între secolele al VIII-lea și al XIV-lea, perioadă în care m. a împrumutat un mare număr de cuvinte din limba turcilor bulgari (între secolele al VIII-lea și al X-lea, când erau stabiliți în regiunea Caucazului și a Donului) și din limba slavă (între secolele al X-lea și al XII-lea, după stabilirea lor în Panonia). Tot din perioada aceasta, există primele atestări de limbă maghiară (cuvinte izolate, păstrate în documente latine din jurul anului 1000, data trecerii la creștinism a ungurilor). Primul text de limbă maghiară datează din secolul al XIII-lea (e vorba de un discurs funebru de vreo 300 de cuvinte); b) perioada medie, între secolele al XV-lea și al XVI-lea, în care se duce lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influența latinei, care era folosită ca limbă oficială, luptă ușurată de Reformă, de introducerea tiparului și de traducerea Bibliei; c) perioada nouă, care începe în secolul al XVII-lea, prin dezvoltarea limbii literare maghiare. În secolul al XVIII-lea, m. împrumută multe cuvinte din germană și din franceză; ca o reacție, începe lupta pentru „reînnoirea limbii” prin crearea unui mare număr de cuvinte, prin elaborarea de gramatici și de dicționare și prin introducerea în limba literară, în locul cuvintelor străine, a unui număr însemnat de termeni dialectali și arhaici. În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat limba poeziei și a prozei, răspândirea limbii literare maghiare fiind legată acum în primul rând de creația marelui poet Petöfi Sándor. Existența unor elemente lexicale maghiare în limba română și a unor elemente lexicale române în limba maghiară – pe baza vecinătății statale și a conviețuirii istorice dintre cele două popoare – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență maghiară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii maghiare (v. influénță).
Măgearu, Măghiar v. Mager 2. 4.

maghiar dex

Intrare: maghiar (s.m.)
maghiar admite vocativul substantiv masculin
  • silabisire: ma-ghiar
Intrare: maghiar (adj.)
maghiar admite vocativul adjectiv
  • silabisire: ma-ghiar
Intrare: Măghiar
Măghiar