madrigal definitie

15 definiții pentru madrigal

MADRIGÁL, madrigale, s. n. 1. Poezie lirică scurtă cu conținut idilic sau galant. 2. Scurtă compoziție muzicală vocală cu caracter liric, caracteristică pentru sec. XVI. [Pl. și: madrigaluri] – Din fr. madrigal.
MADRIGÁL, madrigale, s. n. 1. Poezie lirică scurtă care exprimă sentimente delicate sau complimente (la adresa unei femei). 2. Scurtă compoziție muzicală vocală cu caracter liric, caracteristică pentru sec. XVI. [Pl. și: madrigaluri] – Din fr. madrigal.
MADRIGÁL, madrigaluri și madrigale, s. n. Scurtă compoziție în versuri, cultivată mai ales în societatea medievală și conținînd elogii galante la adresa unei femei. Un nou poet îți cîntă madrigale Și-ți simți deodată inima ta plină. D. BOTEZ, P. O. 100. ♦ Scurtă compoziție muzicală vocală, polifonică, cu caracter liric.
madrigál (ma-dri-) s. n., pl. madrigále/madrigáluri
madrigál s.n. (sil. -dri-), pl. madrigále / madrigáluri
MADRIGÁL s.n. 1. Poezie scurtă care cuprinde elogii galante la adresa unei femei. 2. Scurtă compoziție muzicală vocală, cu caracter liric. [Pl. -le, -luri. / cf. fr. madrigal, it. madrigale].
MADRIGÁL s. n. 1. poezie lirică scurtă de natură galantă, care face elogiul unei femei. 2. scurtă compoziție muzicală vocală cu caracter idilic și foarte delicat. (< fr. madrigal, it. madrigale)
MADRIGÁL ~e n. 1) Poezie lirică de proporții reduse care exprimă sentimente delicate sau complimente galante (adresate unei femei). 2) Compoziție muzicală polifonică, de natură lirică, executată, de regulă, fără acompaniament instrumental. /<fr. madrigal
madrigal n. poezie ce conține, în câteva versuri, o cugetare ingenioasă și galantă.
*madrigál n., pl. e și urĭ (fr. madrigal, it. madrigale, d. sp. madrigal, derivat d. madrugoda, auroră). Scurtă poezie delicată saŭ galantă adresată uneĭ femeĭ.
madrigál s.n. Inițial formă muzicală preclasică, madrigalul se fixează în literatură ca specie a liricii galante; poem cu număr redus de versuri.
comedie-madrigal, tip de lucrare muzicală ce transpune toate scenele unei piese de teatru al cărei text se inspira din commedia dell’arte într-o suită de madrigale*. S-a practicat în ultimele decenii ale sec. 17, precedând apariția operei*. Printre primele și cele mai celebre c. se numără L’Am fiparnasso de Orazio Vecchi. Genul nu a avut o viață lungă datorită contradicției dintre caracterul de ansamblu al muzicii și aparițiile solistice cerute de libret*.
madrigal, compoziție corală polifonică a cappella*. Etimologia cuvântului m. se pare a porni de la expresia cantus materialis desemnând, în sec. 14, acest gen (1, 2), considerat de Francesco de Barberino drept „rudimentar și neorganizat”. Cuvântul materialis s-a transformat pe rând, ajungând materialis, materiale, madriale, madrigal. Foarte îndrăgită de public, această formă a abordat o tematică laică, foarte variată și largă, accesibilă prin folosirea textului it. în opoziție cu muzica religioasă care folosea text. lat. Forma* muzicală urma întru totul pe cea poetică, alternând cupletele* [strofe de câte 3 versuri a 11 picioare (1) cu riturnelă (2) de 1-2 versuri]. M. evoluează de la o linie melodică simplă la scriitura polif. la 3, 4, 5 voci (2). După compozitori ca Pierro da Firenze, Jacopo da Bologna și Francesco Landino (sec. 14), care scriu m. de inspirație pop., cu melodică bogată și amplă, cu polif. îndrăzneață [terțe* și sexte* paralele, semicadențe și cadențe (1) finale], sec. 15 înregistrează o scădere a interesului față de acest gen, pentru ca mai târziu, în sec. 16, să se revină asupra lui cu un nou suflu creator. M. se prezintă acum într-o formă superioară: muzica se adaptează perfect textului și expresiei poetice, desfășurându-se continuu: țesătura* polif. se îmbogățește, toate vocile căpătând importanță egală; scriitura contrapunctică savantă se revendică de la motetul* franco-flamand. M. a tins către cele mai înalte forme de artă, devenind forma cea mai evoluată a muzicii de cameră*. Poemele poeților celor mai cunoscuți (Petrarca, Saldonieri, Tasso ș.a.) au stat la baza unor creații muzicale deosebit de valoroase semnate de Palestrina, Lasso, Marenzio, da Venosa și Monteverdi. M. italian s-a extins în toată Europa, dar în special în Anglia, unde s-a dezvoltat într-o manieră nouă, originală, datorată lui Byrd, Morley, Ward, Gibbons. După o lungă perioadă de uitare (sec. 17-20), m. revine în atenția compozitorilor contemporani îmbogățit cu sonorități și tehnici specifice noii epoci, dar păstrând o prospețime ce vine din timpul tinereții muzicii (G. Mahler, P. Hindemith, Z. Kodály, C. Orff ș.a.). M. apare și în creația compozitorilor români contemporani: P. Constantinescu, T. Ciortea, S. Toduță, W. Berger, T. Olah, D. Popovici, C. Țăranu, M. Marbé, M. Moldovan, A. Vieru, P. Bentoiu.
MADRIGÁL (< fr.) s. n. 1. Specie a genului liric, de proporții reduse, cu conținut idilic sau galant, cultivată încă din sec. 14 în Italia (Petrarca); s-a răspândit în sec. 16-18 în Franța (C. Marot, B. de Fontenelle) și în alte țări europene. Cu timpul, a dobândit inflexiuni didactice și satirice. 2. Cântec cu caracter pastoral, devenit în Evul Mediu cântec pe două sau trei voci cu refren, iar în sec. 16 compoziție muzicală polifonică pentru cor a cappella scrisă pe text laic. Reprezentanți de seamă: G.P. Palestrina și F. Landino.
MADRIGAL, formație corală românească de cameră, creată în 1963 de Marin Constantin, pe lângă Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Repertoriu renascentist și modern, interpretat cu mare acuratețe stilistică și perfecțiune sonoră. A susținut peste 3.000 de concerte în țară și în străinătate. Împreună cu dirijorul său, corul M. a realizat peste 40 de discuri și șapte compact-discuri.

madrigal dex

Intrare: madrigal (s.n.)
madrigal s.n.
madrigal s.n.
Intrare: Madrigal (n.p.)
Madrigal n.p.