MĂRITÁ, mărít, vb. I. 1. Refl. (Despre femei) A se căsători. ♦ Tranz. A da o fată în căsătorie. ◊ Compus: (Bot.) mărită-mă-mamă s. f. = rujă-galbenă. 2. Tranz. (Fam.) A vinde cu un preț derizoriu un lucru nefolositor sau de proastă calitate, a se descotorosi de ceva. – Lat. maritare.

MĂRITÁT1 s. n. Faptul de a (se) mărita; măritiș, măritare, mărit2. ◊ Loc. adj. De măritat = (despre o fată) de vârstă potrivită pentru căsătorie; nubilă. – V. mărita.

MĂRITÁT2, -Ă, măritați, -te, adj. (Despre femei) Căsătorită. ♦ (Reg.; despre bărbați) Care se stabilește prin căsătorie în casa soției. – V. mărita.

MĂRITÁ, mărít, vb. I. 1. Refl. (Despre femei) A se căsători. ♦ Tranz. A da o fată în căsătorie. ◊ Compus: (Bot.) mărită-mă-mamă = ruji galbene. 2. Tranz. (Fam.) A vinde cu un preț derizoriu un lucru nefolositor sau de proastă calitate, a se descotorosi de ceva. – Lat. maritare.

MĂRITÁT1 s. n. Faptul de a (se) mărita; măritiș, măritare, mărit2. ◊ Loc. adj. De măritat = (despre o fată) de vârstă potrivită pentru căsătorie; nubilă. – V. mărita.

MĂRITÁT2, -Ă, măritați, -te, adj. (Despre femei) Căsătorită. ♦ (Reg.; despre bărbați) Care se stabilește prin căsătorie în casa soției. – V. mărita.

MĂRITÁ, mărít, vb. I. 1. Refl. (Despre femei) A se uni legitim, prin căsătorie, cu un bărbat, a se căsători. Irino, tu să mă aștepți, să nu te măriți pînă nu m-oi întoarce, că pe alta n-o să iau. BUJOR, S. 64. Nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase. CREANGĂ, P. 114. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Mîndruța te-a lăsat, Cu altul s-a măritat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ♦ Tranz. A da în căsătorie. Împăratul vrea să-și mărite fata. CREANGĂ, P. 77. În loc să-și bată capu ca să mărite pe duduca, el umblă să se însoare. ALECSANDRI, T. I 338. Plînsese o zi întreagă cînd auzise c-or să o mărite. NEGRUZZI, S. I 73. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «după» sau «cu») El a măritat pe fiică-sa după un om bun și harnic. CREANGĂ, P. 294. ◊ Fig. Iar calul... spuma alb-o mărita Cu sînge roș ce picura Din strînsele zăbale. COȘBUC, P. I 195. ♦ (Regional, despre un soț care se stabilește la gospodăria nevestei) A se însura. 2. Tranz. Fig. A vinde, a da cu preț mic ceva nefolositor sau de proastă calitate; a se debarasa de ceva. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43.

MĂRITÁT s. n. Faptul de a (s e) mărita; măritiș, căsătorie. Nu voia să audă de măritat, negruzzi, S. i 105. Vai de măritatul tău, Că te-ai măritat cu dracu Și ți-i beutor bărbatu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 185. ◊ Loc. adj. De măritat = (despre o fată) în vîrstă potrivită pentru căsătorie.

MĂRITÁTĂ măritate, adj. f. (Despre femei) Unită prin căsătorie cu un bărbat; căsătorită. Cea mijlocie, Bicuța, mai norocoasă, era singura soră măritată. BASSARABESCU, V. 5.

măritá (a ~) vb., ind. prez. 3 mărítă

măritát s. n.

mărítă-mă-mámă (plantă) s. f.

măritá vb., ind. prez. 1 sg. mărít, 3 sg. și pl. mărítă

măritát s. n.

MĂRITÁ vb. a (se) căsători. (Ea s-a ~ de tânără.)

MĂRITÁT s. v. măritiș.

MĂRITÁTĂ adj. căsătorită. (Femeie ~.)

Măritată ≠ necăsătorită, nemăritată

A MĂRITÁ mărít tranz. 1) (fete, femei) A face să se mărite; a da în căsătorie; a căsători. 2) fig. (lucruri puțin trebuincioase) A vinde, mai ales cu un preț de nimic. /<lat. maritare

A SE MĂRITÁ mă mărít intranz. (despre fete, femei) A se uni prin căsătorie; a se căsători. /<lat. maritare

mărità v. a da, a lua de bărbat (vorbind de femei). [Lat. MARITARE].

3) mărít, a -á v. tr. (lat. marito, -áre, d. maritus, bărbat, soț; it. maritare, pv. cat. sp. pg. maridar, fr. marier). Căsătoresc (vorbind de fete). V. refl. Mă mărit. V. însor.

MĂRITA vb. a (se) căsători. (Ea s-a ~ de tînără.)

MĂRITAT s. căsătorie, măritiș, (rar) măritare, (pop.) mărit. (~ unei femei.)

MĂRITAT adj. căsătorit. (Femeie ~.)

MĂRITĂ-MĂ-MAMĂ s. (BOT.; Rudbeckia laciniata) (reg.) ruji-galbene (pl.).

mărita, mărit v. t. 1. a pierde ceva. 2. a da ceva de pomană. 3. a vinde ceva. 4. a scăpa de un obiect nefolositor.