măritare definitie

2 intrări

21 definiții pentru măritare

MĂRITÁ, mărít, vb. I. 1. Refl. (Despre femei) A se căsători. ♦ Tranz. A da o fată în căsătorie. ◊ Compus: (Bot.) mărită-mă-mamă s. f. = rujă-galbenă. 2. Tranz. (Fam.) A vinde cu un preț derizoriu un lucru nefolositor sau de proastă calitate, a se descotorosi de ceva. – Lat. maritare.
MĂRITÁRE s. f. Măritat1. – V. mărita.
MĂRITÁ, mărít, vb. I. 1. Refl. (Despre femei) A se căsători. ♦ Tranz. A da o fată în căsătorie. ◊ Compus: (Bot.) mărită-mă-mamă = ruji galbene. 2. Tranz. (Fam.) A vinde cu un preț derizoriu un lucru nefolositor sau de proastă calitate, a se descotorosi de ceva. – Lat. maritare.
MĂRITÁRE s. f. (Rar) Măritat1. – V. mărita.
MĂRITÁ, mărít, vb. I. 1. Refl. (Despre femei) A se uni legitim, prin căsătorie, cu un bărbat, a se căsători. Irino, tu să mă aștepți, să nu te măriți pînă nu m-oi întoarce, că pe alta n-o să iau. BUJOR, S. 64. Nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase. CREANGĂ, P. 114. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Mîndruța te-a lăsat, Cu altul s-a măritat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ♦ Tranz. A da în căsătorie. Împăratul vrea să-și mărite fata. CREANGĂ, P. 77. În loc să-și bată capu ca să mărite pe duduca, el umblă să se însoare. ALECSANDRI, T. I 338. Plînsese o zi întreagă cînd auzise c-or să o mărite. NEGRUZZI, S. I 73. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «după» sau «cu») El a măritat pe fiică-sa după un om bun și harnic. CREANGĂ, P. 294. ◊ Fig. Iar calul... spuma alb-o mărita Cu sînge roș ce picura Din strînsele zăbale. COȘBUC, P. I 195. ♦ (Regional, despre un soț care se stabilește la gospodăria nevestei) A se însura. 2. Tranz. Fig. A vinde, a da cu preț mic ceva nefolositor sau de proastă calitate; a se debarasa de ceva. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43.
MĂRITÁRE s. f. (Rar) Măritiș. După multe ademe- neli, o înduplecă de măritare. SEVASTOS, N. 203. O haină de doliu ar fi trebuit să port de la măritarea mea. NEGRUZZI, S. în 183.
măritá (a ~) vb., ind. prez. 3 mărítă
măritáre s. f., g.-d. art. măritắrii
mărítă-mă-mámă (plantă) s. f.
măritá vb., ind. prez. 1 sg. mărít, 3 sg. și pl. mărítă
măritáre s. f., g.-d. art. măritării
MĂRITÁ vb. a (se) căsători. (Ea s-a ~ de tânără.)
MĂRITÁRE s. v. căsătorie, măritat, măritiș.
A MĂRITÁ mărít tranz. 1) (fete, femei) A face să se mărite; a da în căsătorie; a căsători. 2) fig. (lucruri puțin trebuincioase) A vinde, mai ales cu un preț de nimic. /<lat. maritare
A SE MĂRITÁ mă mărít intranz. (despre fete, femei) A se uni prin căsătorie; a se căsători. /<lat. maritare
mărità v. a da, a lua de bărbat (vorbind de femei). [Lat. MARITARE].
3) mărít, a v. tr. (lat. marito, -áre, d. maritus, bărbat, soț; it. maritare, pv. cat. sp. pg. maridar, fr. marier). Căsătoresc (vorbind de fete). V. refl. Mă mărit. V. însor.
MĂRITA vb. a (se) căsători. (Ea s-a ~ de tînără.)
măritare s. v. CĂSĂTORIE. MĂRITAT. MĂRITIȘ.
MĂRITĂ-MĂ-MA s. (BOT.; Rudbeckia laciniata) (reg.) ruji-galbene (pl.).
mărita, mărit v. t. 1. a pierde ceva. 2. a da ceva de pomană. 3. a vinde ceva. 4. a scăpa de un obiect nefolositor.

măritare dex

Intrare: mărita
mărita verb grupa I conjugarea I
Intrare: măritare
măritare substantiv feminin