mărăcine definitie

2 intrări

21 definiții pentru mărăcine

MĂRĂCÍN s. m. v. mărăcine.
MĂRĂCÍNĂ s. f. v. mărăcine.
MĂRĂCÍNE, mărăcini, s. m. Nume generic dat unor plante a căror tulpină este acoperită cu spini; fructul țepos al unor asemenea plante; p. restr. ghimpe, țeapă, spin (al acestor plante). ◊ Expr. A sta (ca) pe mărăcini = a fi nerăbdător, a nu-și găsi astâmpăr. A trăi ca pe mărăcini = a trăi rău. ♦ (Mai ales la pl.) Mărăciniș. [Var.: mărăcín s. m., mărăcínă s. f.] – Lat. marrucina.
MĂRĂCÍN s. m. v. mărăcine.
MĂRĂCÍNĂ s. f. v. mărăcine.
MĂRĂCÍNE, mărăcini, s. m. Nume generic dat unor plante a căror tulpină este acoperită cu spini; fructul țepos al unor asemenea plante; p. restr. ghimpe, țeapă, spin (al acestor plante). ◊ Expr. A sta (ca) pe mărăcini = a fi nerăbdător, a nu-și găsi astâmpăr. A trăi ca pe mărăcini = a trăi rău. ♦ (Mai ales la pl.) Mărăciniș. [Var.: mărăcín s. m., mărăcínă s. f.] – Lat. marrucina.
MĂRĂCÍNE, mărăcini, s. m. (Adesea la pl.) Nume generic dat la diverse plante a căror tulpină este acoperită cu spini; fructul unor asemenea plante, prevăzut cu țepi, care se agață de hainele oamenilor și de blana sau lîna animalelor. V. scai, scaiete. Sub licăririle de afară descoperii acolo un morman de mărăcini uscați. GALACTION, O. I 81. Rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. (În forma mărăciune) Învățătorul este pentru un tînăr... ca plugarul bun care curăță de mărăciuni țarina sa. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ Expr. A sta (ca) pe mărăcini = a fi nerăbdător, a nu avea răbdare; a sta (ca) pe ghimpi. Stăteai pe mărăcini să se facă ziuă mai repede, ca să ajungi acasă. PAS, Z. I 234. A trăi ca pe mărăcini = a trăi rău. Nu poți trăi nici în sat; Nici în sat nici în vecini, Trăiești ca pe mărăcini. BIBICESCU, P. P. 177. ♦ (La pl.) Mărăciniș. Cunosc un domn revizor care s-a ascuns două săptămîni în mărăcini. DAVIDOGLU, O. 89. – Variantă: mărăciune s. m.
mărăcíne s. m., art. mărăcínele; pl. mărăcíni
mărăcíne s. m., art. mărăcínele; pl. mărăcíni
MĂRĂCÍNE s. 1. (BOT.) spin, (înv.) rug. (Mătură de ~i.) 2. v. spin. 3. (la pl.) v. mărăciniș.
MĂRĂCÍNE s. v. măceș, păducel, porumbar, porumbel, sorb.
mărăcíne (mărăcíni), s. m.1. Rug de mure, păducel. – 2. Spin (Crataegus). – 3. Porumbar (Prunus spinosa). – Var. mărăcin, mărăciune. Mr. mărăține, megl. mărțin, mărățină. Origine nesigură. Pare să provină din lat. mălĭtia (răutate), cu semantismul ca în sp. maleza (REW 5265a; Corominas, III, 206), cf. mr. marițire „a se înrăutăți” (Capidan, Dacor., II, 627); suf. ar fi -ciune, ca în var. Se consideră în general că reprezintă un lat. *marrūcῑna (Candrea-Dens., 1046; Battisti, III, 2374) sau *marracῑna (Pușcariu 1025) din lat. marra „spin” (Schuchardt, ZRPh., XXIII, 189; Tiktin; REW 5370), cf. alb. mërtsinë (Philippide, II, 722; însă pare să provină din rom.), alb. murris „spin”; it. marruca „mur”; dar der. este dificilă (prin încrucișare cu mătăcină, după Candrea-Dens.; din marrubium, după J. Brüch, ZRPh., LVI, 629). Der. din lat. e probată de fonetismul din mr. Lat. *myricina (Pascu, Etimologii, 47) este mai puțin probabil și încă și mai puțin der. dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 334). Der. mărăcinar, s. m. (pasăre, Pratincola rubetra); mărăciniș, s. n. (desiș de mărăcini); mărăcinos, adj. (spinos).
MĂRĂCÍNE ~i m. Arbust a cărui tulpină este acoperită cu ghimpi sau cu țepi. * A sta (ca) pe ~i a nu mai avea răbdare; a se grăbi undeva. A trăi ca pe ~i a) a trăi în neînțelegere; b) a o duce greu. /<lat. marrucina
mărăcine m. 1. porumbar, arbust cu ramuri spinoase: boabele mărăcinilor se numesc porumbele; 2. păducel, plantă cu spini. [Lat. *MARRICINA, din MARRA, sapă de plivit ogoarele (planta și unealta sunt deopotrivă înțepătoare)].
mărăcíne m. (maĭ vechĭ -cin și -cĭune, d. lat. *marrucina, un fel de mărăcine din *marruca [it. marrúca, un fel de tufă ghimpoasă], care vine d. marra, hîrleț de stîrpit mărăciniĭ. De la vgr. myrinkĭnos, -ine, adj. de la myrike, tufă ghimpoasă, nu poate veni din pricina accentuluĭ. Cp. cu stráchină). Păducel (crataegus). Porumbel (prunus spinosa). În general, orĭ ce tufă ghimpoasă. – Și azĭ -cĭúne (f.) în Șez. 4, 135, și 32, 76, și la Stam. 283 fem.: pustiu vuĭește, mărăcĭunea sună pe tristu mormînt!
mărăcine s. v. MĂCEȘ. PĂDUCEL. PORUMBAR. PORUMBEL. SORB.
MĂRĂCINE s. 1. (BOT.) spin, (înv.) rug. (Mătură de ~i.) 2. (BOT.) ghimpe, spin, țeapă, țepușă, (reg.) șteap. (S-a înțepat într-un ~ al măceșului.) 3. (la pl.) mărăciniș, spinărie, (reg.) mărăcinet, spinăriș, spinet, spiniș. (S-a încurcat în ~.)
mărăcini s. pl. v. SCAI-ALBASTRU. SCAI-VÎNĂT.
Banul Mărăcine, joc* popular, de origine cultă, introdus în saloanele și școlile din Transilvania pe la mijl. sec. trecut și răspândit în toată țara. Aparține tipului de călușer* ardelean. Bărbătesc, în monom. Cuprinde de obicei 10-12 figuri de virtuozitate, în succesiune fixă. Conducătorul jocului execută fiecare figură înaintea celorlalți. Denumirea este pusă în legătură cu legenda popularizată de V. Alecsandri despre eroul cu același nume. Melodia acestui joc, aproape întotdeauna aceeași sau în variante ușor de identificat, este una dintre cele mai vechi melodii de dans ce au fost consemnate prin tabulaturile* sec. 16-17 (cea pentru laută* a lui Jan de Lublin și cea pentru orgă a lui Ion Căianu), fapt ce a favorizat cariera cultă și semicultă ulterioară a B. Melodia folc. a cunoscut o răspândire mai largă decât teritoriul propriu-zis al țării (în zonele – precum Podhale poloneză – unde păstoritul și haiducia au fost îndeletniciri ale populațiilor de origine românească, ceea ce a conferit melodiei denumiri ca: dans păstoresc sau dans haiducesc); caracteristicile sale intonaționale, mergând până la identificarea frazelor* componente, pot fi recunoscute și în alte jocuri (călușerul, bătuta*) ale folc. românesc actual.
INTER VEPRES ROSAE NASCUNTUR (lat.) trandafirii cresc și între mărăcini – Ammiannus Marcellinus, „Res gestae”, 16, 7, 4.
MĂRĂCINE, act.; Mărăcină, vlah din Serbia (A Ist III 85), < subst.

mărăcine dex

Intrare: mărăcine
mărăcin
mărăcină
mărăcine substantiv masculin
Intrare: Mărăcine
Mărăcine