MĂGULEÁLĂ, măguleli, s. f. Faptul de a măguli; vorbă sau gest de măgulire; lingușeală; amăgeală. – Măguli + suf. -eală.

MĂGULEÁLĂ, măguleli, s. f. Faptul de a măguli; vorbă sau gest de măgulire; lingușeală; amăgeală. – Măguli + suf. -eală.

MĂGULEÁLĂ, măguleli și măgulele, s. f.. Vorbă care măgulește, lingușeală. Mama... crezîndu-le toate lăptoase după răbuș cum i le spusesem eu cu măgulele, mi-a dat și de mîncare. CREANGĂ, A. 61. Trimițîndu-i măgulele. Ș-un poclon de zece pungi. ALECSANDRI, P. P. 179.

măguleálă s. f., g.-d. art. măgulélii; pl. măguléli

măguleálă s. f., g.-d. art. măgulélii; pl. măguléli

MĂGULEÁLĂ s. v. lingușire.

MĂGULEÁLĂ ~éli f. v. A MĂGULI și A SE MĂGULI. * A umbla cu ~eli a căuta să câștige bunăvoința cuiva prin vorbe de laudă, atenții, servicii. /a măguli + suf. ~eală

măguleală f. vorbă amăgitoare: a început a-l lua cu măgulele CR.

măguleálă f., pl. elĭ. Măgulire. Vorbă măgulitoare.

MĂGULEALĂ s. flatare, lingușeală, lingușire, măgulire, (înv. și reg.) olastiseală, (Munt.) mîglisire, (înv.) îmbunare, îmbunătură, lingușie, lingușitură, măgulitură, (fig.) tămîiere. (~ unui superior.)