mânușă definitie

23 definiții pentru mânușă

MĂNÚȘĂ, mănuși, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte confecționat din lână, tricot, piele, cauciuc etc., care acoperă mâinile, protejându-le. ◊ Expr. A umbla (sau a se purta) cu mănuși (cu cineva) = a avea o purtare plină de menajamente, de politețe, de îngăduință (față de cineva). A arunca (cuiva) mănușa = a provoca (pe cineva) la duel; p. gener. a provoca (pe cineva). A ridica mănușa = a primi provocarea (cuiva) la duel; p. gener. a primi provocarea (cuiva). 2. (Pop.) Mănunchi (1). 3. (Reg.; și ca termen tehnic în arheologie) Toartă (la oale, vase, căni). ♦ P. gener. Parte a unui obiect care servește pentru a prinde, a apuca, a strânge. [Var.: mânúșă s. f.] – Mână + suf. -ușă.
MÂNÚȘĂ s. f. v. mănușă.
MĂNÚȘĂ, mănuși, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte confecționat din lână, tricot, piele, cauciuc etc., care acoperă mâinile, protejându-le. ◊ Expr. A umbla (sau a se purta) cu mănuși (cu cineva) = a avea o purtare plină de menajamente, de politețe, de îngăduință (față de cineva). A arunca (cuiva) mănușa = a provoca (pe cineva) la duel; p. gener. a provoca (pe cineva). A ridica mănușa = a primi provocarea (cuiva) la duel; p. gener. a primi provocarea (cuiva). 2. (Pop.) Mănunchi (1). 3. (Reg.; și ca termen tehnic în arheologie) Toartă (la oale, vase, căni). ♦ P. gener. Parte a unui obiect care servește pentru a prinde, a apuca, a strânge. [Var.: mânúșă s. f.] – Mână + suf. -ușă.
MÂNÚȘĂ s. f. v. mănușă.
MÎNÚȘĂ s. f. v. mănușă.
mănúșă s. f., art. mănúșa, g.-d. art. mănúșii; pl. mănúși
mănúșă s. f., art. mănúșa, g.-d. art. mănúșii; pl. mănúși
MĂNÚȘĂ s. 1. v. toartă, (reg.) baier. (~ a unui vas.) *2. (înv.) brânca. (Vechiul instrument de tortură numit ~.) 3. v. bată. 4. (TEHN.) (reg.) cotoi, mână, stâlpușor. (~ la căruță.) 5. (TEHN.) (reg.) mână, picior, popic, țepușă. (~ la sanie.)
MĂNÚȘĂ s. v. coarbă, cocârlă, fofează, leucă, mănunchi, măsea, mâner, schimbătoare.
mănúșă (mănúși), s. f.1. Îmbrăcăminte pentru mîini. – 2. Toartă, mîner. – 3. Coadă de unealtă. – 4. Clanță, ivăr. – 5. Snop, mănunchi de cînepă. – 6. Fiare (pentru deținuți). – Var. mînușe. De la mînă, cu suf. dim. -uș; sing. s-a reconstituit după pl. mănuși. – Der. mănușar, s. m. (fabricant, negustor de mănuși); mănușat (var. înmănușat), adj. (cu mănuși); mănușerie, s. f. (fabrică, magazin de mănuși); înmănușa, vb. (a pune, a purta mănuși).
MĂNÚȘĂ ~i f. 1) Obiect confecționat din lână, din piele, care se îmbracă pe mână, acoperind-o până la încheietură (în scop protector). ~ cu degete. ~ de mireasă. ◊ A arunca cuiva ~a a) a chema la duel pe cineva; b) a provoca pe cineva. A ridica cuiva ~a a) a primi chemarea cuiva la duel; b) a primi provocarea cuiva. A umbla (sau a se purta) cu ~i cu cineva a avea o atitudine binevoitoare și politicoasă față de cineva. 2) rar Parte a unui obiect (vas, instrument, ușă etc.) de care acesta este apucat pentru a putea fi manipulat; mâner. 3) rar Cantitate de plante cu tulpina subțire care poate fi cuprinsă cu mâna; mănunchi. [G.-D. mănușii] /mână + suf. ~ușă
mânușă f. 1. obiect ce acopere mâna: mânuși de mătase; 2. mâner, toartă: mânușa urciorului; 3. unitate de măsură a cânepei cu un diametru de 10 – 12 cm, [Derivat din mână; Lit. mână mică].
mănúșă f., pl. ĭ (dim. d. mînă, saŭ d. lat. manucia, pl. d. manucium, mănușă, d. manus, mînă). Îmbrăcăminte a mîniĭ și a fie-căruĭ deget în parte și care se întinde pînă la încheĭetura pumnuluĭ saŭ puțin maĭ mult saŭ (cum poartă damele la bal) pînă dincolo de cot. Cătușĭ de mînă. Fascicul, mănuchĭ, chită, legătură (de in, de cînepă). A arunca cuĭva mănușa (după obiceĭu cavalerilor din evu mediŭ), a-l sfida, a-l provoca la duel. A rîdica mînușa, a răspunde la o sfidare, a primi o provocare. – Și mî- (nord), ĭar în Munt. est mî- și mu-.
mînúșă, V. mănușă.
mănușă s. v. COARBĂ. COCÎRLĂ. FOFEAZĂ. LEUCĂ. MĂNUNCHI. MĂSEA. MÎNER. SCHIMBĂTOARE.
MĂNUȘĂ s. 1. toartă, (reg.) baier. (~ a unui vas.) 2.* (înv.) brîncă. (Vechiul instrument de tortură numit ~.) 3. (TEHN.) bată, băteală, braț, brățară, fălcea, fofează, lopățea, mînă, spetează. (~ la războiul de țesut.) 4. (TEHN.) (reg.) cotoi, mînă, stilpușor. (~ la căruță.) 5. (TEHN.) (reg.) mînă, picior, popic, țepușă. (~ la sanie.)
mănúșă-răzătoáre s. f. (gosp.) Tip de mănușă cu dosul aspru, care funcționează ca o răzătoare ◊ „Lista noutăților e atât de lungă: mănuși-răzătoare, care curăță cartofi noi.” Cont 28 X 60 p. 10 (din mănușă + răzătoare)
a ridica mănușa expr. a primi provocarea (cuiva) la duel sau la o dispută.
a se potrivi ca mănușa expr. a se potrivi perfect.
a se purta cu mănuși (cu cineva) expr. a se purta cu menajamente (cu cineva); a se purta delicat (față de cineva).
a se purta fără mănuși față de cineva expr. a avea un comportament grosolan / nepoliticos / intransigent (față de cineva).
a-i merge cuiva (ceva) ca o mănușă expr. a i se potrivi (ceva) cuiva foarte bine.
mănușă, mănuși s. f. (intl.) cătușă.

mânușă dex

Intrare: mănușă
mânușă
mănușă substantiv feminin