mântuitorul definitie

16 definiții pentru mântuitorul

MÂNTUITÓR, -OÁRE, mântuitori, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care mântuie (1), salvează. 2. (Rar) Care mântuiește (2), care vindecă; tămăduitor. 3. (În religia creștină) Care mântuiește (3), izbăvește (de păcate); izbăvitor. 4. N. pr. m. art. Denumire sub care este cunoscut Isus Hristos. [Pr.: -tu-i-] – Mântui + suf. -tor.
MÂNTUITÓR, -OÁRE, mântuitori, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care mântuie (1), salvează. 2. (Rar) Care mântuie (2), care vindecă; tămăduitor. 3. (În limbaj bisericesc) Care mântuie (3), izbăvește (de păcate); izbăvitor. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Nume dat lui Isus Cristos. [Pr.: -tu-i-] – Mântui + suf. -tor.
MÎNTUITÓR, -OÁRE, mîntuitori, -oare, adj. 1. Care mîntuiește; salvator, izbăvitor, eliberator. Se duc cîntînd pe stradă și-n mintea tuturor E-o dulce-nflăcărare de gînd mîntuitor. PĂUN-PINCIO, P. 93. Nu afla un singur gînd mintuitor, un singur chip de scăpare. SLAVICI, O. I 61. ◊ (Substantivat) Dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîn- tuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19. Au venit trei mîntuitori care au scăpat din robia unui zmeu cumplit pe fata cea mică a împăratului. POPESCU, B. II 103. Sobiețki...mîntuitorul Vienei, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor. NEGRUZZI, S. I 168. ◊ (Substantivat, m. sg.; în religia creștină) Nume dat lui Iisus Hristos. (Cu pronunțare dialectală) [Candela] ardea... sub icoana îmbrăcată cu argint a Mîntuitoriului. EMINESCU, N. 58. 2. (Rar) Care vindecă; tămăduitor. Romanii... au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. ISPIRESCU, U. S0.
mântuitór (-tu-i-) adj. m., pl. mântuitóri; f. sg. și pl. mântuitoáre
Mântuitórul (-tu-i-) s. propriu m.
mântuitór adj. m. (sil. -tu-i-), pl. mântuitóri; f. sg. și pl. mântuitoáre
Mântuitórul s. pr. m. (sil. -tu-i-)
MÂNTUITÓR adj. v. dezrobitor, eliberator, liberator, salvator.
MÂNTUITÓR adj., s. art. 1. adj. izbăvitor, salvator, (înv.) spăsitor. 2. s. art. (BIS.) Hristos, Iisus, Mesia (art.).
MÂNTUITÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care mântuie de o situație grea. 2) Care mântuie de păcate. [Sil. -tu-i-] /a mântui + suf. ~tor
MÂNTUITÓR2 m. art. rel. Trimis al lui Dumnezeu; Isus Hristos. [Sil. -tu-i-] /a mântui + suf. ~tor
mântuitor a. care mântue: faceți cruci mântuitoare AL. ║ m. cel ce mântue, în special Salvatorul lumii.
mîntuitór, -oáre adj. Care te mîntuĭește, salvator. S. m. Epitet respectuos dat luĭ Hristos.
MÎNTUITOR adj. (BIS.) izbăvitor, salvator, (înv.) spăsitor.
mîntuitor adj. v. DEZROBITOR. ELIBERATOR. LIBERATOR. SALVATOR.
MÎNTUITORUL s. art. (BIS.) Hristos, Iisus, mesia (art.).

mântuitorul dex

Intrare: mântuitor
mântuitor adjectiv substantiv propriu masculin
  • silabisire: -tu-i-
Intrare: mântuitorul
mântuitorul