MÂNTUIÁLĂ, mântuieli, s. f. (În loc. adj. și adv.) De mântuială = superficial, grăbit, prost. [Pr.: -tu-ia-] – Mântui + suf. -eală.

MÂNTUIÁLĂ, mântuieli, s. f. (În loc. adj. și adv.) De mântuială = superficial, grăbit, prost. [Pr.: -tu-ia-] – Mântui + suf. -eală.

MÎNTUIÁLĂ s. f. (Numai în loc. adj. și adv.) De mîntuială = superficial, numai ca să zici că ai făcut ceva. [Popa] voia, înainte de-a face slujba, să știe cît i se plătește, iar dacă i se plătea puțin, o făcea de mîntuială. PAS, Z. I 232. Tu dai vina pe soartă. Asta e judecata ieftină și de mîntuială a tuturor nevoiașilor, care nu știu ce vor. VLAHUȚĂ, O. A. 502.

MÎNTUÍNȚĂ s. f. (Învechit) Mîntuire. Starea noastră tristă cere mîntuință, Ori prin moartea noastră, ori prin biruință. BOLINTINEANU, la TDRG. Lupta meritorie în favoarea mîntuinței și a civilizațiunii. ODOBESCU, S. III 419.

mântuiálă s. f., g.-d. art. mântuiélii; pl. mântuiéli

mântuiálă s. f., g.-d. art. mântuiélii; pl. mântuiéli

MÂNTUIÁLĂ ~iéli f. v. A MÂNTUI și A SE MÂNTUI. * De ~ superficial, prost. [G.-D. mântuielii] /a mântui + suf. ~eală

măntueală f. Mold. scăpare: școala era numai de mântuială CR.

mîntuĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de a mîntui, de a termina maĭ curînd. Lucru de mîntuĭală, făcut fără plăcere și răpede, ca să-l mîntuĭ maĭ curînd, adică „lucru prost”.