ÎNLĂNȚUÍ, înlắnțui, și înlănțuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Învechit) A pune în lanțuri; (azi, mai ales fig.) a nu da voie să se manifeste, a încătușa. Și cu ce drit vrei să-mi privighezi purtările... și să-mi inlănțuiești voile? NEGRUZZI, S. III 146. 2. A cuprinde de jur împrejur. Las’ să-ți înlănțui gîtul cu pârul meu bălai. EMINESCU, O. I 95. 3. A așeza în rînd, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). A înlănțui ideile. ♦ Refl. A urma într-o succesiune neîntreruptă. Evenimentele se înlănțuie în mod veridic. 4. Fig. A captiva, a subjuga, a fermeca. A înlănțui inimile. – Variantă: lănțuí (BĂLCESCU, O. II 11) vb. IV.

LĂNȚUÍ vb. IV v. înlănțui.

LĂNȚUÍ vb. IV. v. înlănțui.

lăntuìt a. 1. (poetic) înlănțuit: în taberi lănțuite știm noi cum se pătrunde AL.; 2. (galicism) repezit: ca două fulgere lănțuite de un nor EM. [Sensul 2 după fr. lancé].

LĂNȚUÍT, -Ă, lănțuiți, -te, adj. v. LĂNȚUI. – [DLRM]