lucoare definitie

11 definiții pentru lucoare

LUCOÁRE, lucori, s. f. (Înv.) Lumină; lucire, strălucire. – Lat. lucor, -oris.
LUCOÁRE, lucori, s. f. (Înv. și arh.) Lumină; lucire, strălucire. – Lat. lucor, -oris.
LUCOÁRE, lucori, s. f. (Învechit și arhaizant) Lucire, strălucire. Am început a desluși cărările din trestii. Apoi mi s-a deschis luciu larg, rumenit de cea dintîi lucoare a zorilor. SADOVEANU, N. F. 50. Albe-ntîi și tot mai roșii Zorile și-ntind lucoarea – Din zăvoi, privighetoarea Iarăși a-nceput! COȘBUC, P. II 69. Apele... se roșesc și se luminează, oglindind lucoarea flăcărilor. ODOBESCU, S. III 534.
lucoáre (înv.) s. f., g.-d. art. lucórii; pl. lucóri
lucoáre s. f., g.-d. art. lucórii; pl. lucóri
LUCOÁRE s. v. lucire, lumină, scânteiere, sclipire, sticlire, strălucire.
lucoáre (lucóri), s. f. – Strălucire. Lat. *lūcōrem (Pușcariu 989; Candrea-Dens., 1010; REW 5144; Battisti, III, 2278), cf. it. lucore, prov. lugor, fr. lueur, cat. llugor. Cf. luci. – Der. strălucoare, s. f. (înv., strălucire), cuvînt rar, întrebuințat numai de Dosoftei.
LUCOÁRE ~óri f. înv. 1) Radiație electromagnetică, emisă de unele corpuri luminescente sau incandescente, care, acționând asupra retinei ochiului, permite ca lumea înconjurătoare să fie vizibilă; lumină. 2) fig. Sursă care luminează spiritul. /<lat. lucor, ~oris
lucoare f. lumină, mai ales slabă: o orbise lucoarea ISP.; fig. o mincinoasă lucoare de pace BĂLC.
lucoáre f., pl. orĭ (lat. *lúcor, *lucóris, id; vit. lucore, sard. lugore, pv. lugor, fr. lueur, cat. llugor). Vechĭ. Azĭ lit. Lucire, strălucire: lucoarea soareluĭ (Cod. Vor.), o orbise lucoarea (Isp.), privirea eĭ căpătă o lucoare de fericire (CL. 1910, 5, 545).
lucoare s. v. LUCIRE. LUMINĂ. SCÎNTEIERE. SCLIPIRE. STICLIRE. STRĂLUCIRE.

lucoare dex

Intrare: lucoare
lucoare substantiv feminin