luciu definitie

23 definiții pentru luciu

LÚCIU, -IE, (I) lucii, adj., (II) luciuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrânge razele de lumină, care lucește (1); lucitor, lucios. 2. Cu lustru1, lustruit; neted; p. ext. alunecos. ◊ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie mare; mizerie. (Adverbial) Sărac luciu = foarte sărac. ♦ Lipsit de obstacole, neted; deschis. 3. (Despre terenuri, drumuri etc.) Acoperit de gheață; lunecos. II. S. n. Aspect al suprafeței unui solid, datorit reflexiei luminii; suprafață strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. ♦ Lustru. – Din luci (derivat regresiv).
LÚCIU, -IE, (I) lucii, adj., (II) luciuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrânge razele de lumină, care lucește (1); lucitor, lucios. 2. Cu lustru1, lustruit; neted; p. ext. alunecos. ◊ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie mare; mizerie. (Adverbial) Sărac luciu = foarte sărac. ♦ Lipsit de obstacole, neted; deschis. 3. (Despre terenuri, drumuri etc.) Acoperit de gheață; lunecos. II. S. n. Aspect al suprafeței unui solid, datorit reflexiei luminii; suprafață strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. ♦ Lustru. – Din luci (derivat regresiv).
LÚCIU2, -IE, lucii, adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrînge razele de lumină, care strălucește; lucitor, lucios. Doinind treceau veseli flăcăii prin sat Cu luciile coase pe-un umăr robust. COȘBUC, P. II 203. Lacul dormea neted, luciu ca oglinda. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Lucii picături de smoală la pămînt cad sfîrîind. EMINESCU, O. I 50. Rîul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur. ALECSANDRI, P. A. 124. 2. Cu lustru, lustruit, p. ext. alunecos. Trecea ca un fior printr-o dungă de umbră o șopîrlă lucie; peste parcul vechi plutea o liniște mare. SADOVEANU, O. V 581. Fiind podelile tare lucii, [mărgeaua] să durigă chiar sub pat. RETEGANUL, P. V 14. Un sînge purpuriu văpsi pielea lui, lucie ca atlazul. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie totală, desăvârșită. N-au nici de unele. Sărăcie lucie. Podul gol, staulul gol. PAS, Z. III 278. Dară ortul popii, rămîind în urma lor casa toacă și o sărăcie lucie. ISPIRESCU, L. 286. Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici pe la rai, zise Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Adverbial, rar, în expr.) Sărac luciu = sărac lipit pămîntului. L-a băgat în judecăți... și l-a lăsat sărac luciu. DELAVRANCEA, S. 19. 3. (Despre un teren, un drum) Neted, lucios; lipsit de obstacole, liber, deschis. Trecură pe pod de gheață și găsiră cale lucie spre tîrg. SADOVEANU, B. 69. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă și lucie. ISPIRESCU, la TDRG. Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare Ce să-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. A. 113. – Pronunțat: (f.) -ci-e.
LÚCIU1, luciuri, s. n. 1. Aspectul unui corp neted, datorit reflexiei regulate a luminii pe suprafața lui. Ele puneau pietrele cele scumpe jos și la luciul lor își căutau hrana. SBIERA, P. 244. ◊ (Concretizat) Luciul zimțuit al secerii scrîșnește, șuieră, fulgeră-n soare, doboară-n pale holdele aurii. SANDU, D. P. 37. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. Satira [latină] nu se cufunda cu Persiu în întuneric; un nou luciu o aștepta sub puternica peană a lui Juvenal. ODOBESCU, S. I 49. ♦ Lustru. Luciul parchetului. ◊ A da luciu v. da. 2. Suprafața strălucitoare a anumitor lucruri care răsfrîng razele de lumină. Chipul șăgalnic În luciul oglinzii ți-l cați. FRUNZĂ, Z. 9. C-o lacomă dorință privi pe luciul negru al apei. BART, E. 184. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. EMINESCU, O. I 193. ◊ Fig. Pe luciul politic Macari lunecă. NEGRUZZI, S. II 246.
lúciu1 [ciu pron. ciu] adj. m., f. lúcie (-ci-e); pl. m. și f. lúcii
lúciu2 [ciu pron. ciu] s. n., art. lúciul; pl. lúciuri
lúciu adj. m. [-ciu pron. -ciu], f. lúcie (sil. -ci-e); pl. m. și f. lúcii
lúciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. lúciul; pl. lúciuri
LÚCIU adj. lucios, lustruit. (O suprafață ~.)
LÚCIU adj. v. lucios, lucitor, scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor.
LÚCIU s. lustru, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.)
LÚCIU s. v. pin.
LÚCIU1 ~e (~i) 1) Care lucește; lucios; lucitor. 2) Care a fost lustruit; cu lustru. * Sărăcie ~e sărăcie mare; mizerie. [Sil. -ciu] /v. a luci
LÚCIU2 ~ri n. Suprafață strălucitoare a unor obiecte; suprafață foarte netedă; lustru. ~l apei. ◊ A da ~ parchetului a face să strălucească parchetul. /v. a luci
luciu a. 1. lucios: fier luciu; fig. sărăcie lucie; 2. neted: apă lucie. [Abstras din luci]. ║ n. 1. strălucire: luciul oțelului; fig. luciul de pe frunte-i cu spada mea voiu șterge AL.; 2. lumină: iese’n luciu luna EM.; 3. suprafață netedă a mării sau a câmpiei.
Luciu m. numea 3 papi (252, 1144, 1181).
lúciŭ, -íe adj. (d. lucesc). Neted și lucitor: placă, gheață lucie. Fig. Sărăcie lucie, sărăcie absolută. S. n., pl. urĭ. Aspect lucitor: luciŭ metalic. Luciu măriĭ, al apeĭ, strălucirea măriĭ, a apeĭ absolut liniștite.
LUCIU adj. lucios, lustruit. (O suprafață ~.)
luciu adj. v. LUCIOS. LUCITOR. SCÎNTEIETOR. SCLIPITOR. STRĂLUCIT. STRĂLUCITOR.
LUCIU s. lustru, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.)
luciu s. v. PIN.
LUCIU, com. în jud. Buzău, situată în Câmpia Buzău-Călmățui, pe râul Călmățui; 3.041 loc. (2000). Creșterea porcinelor (în satul Caragele).
Luciu v. Luchia 2.

luciu dex

Intrare: luciu (adj.)
luciu adj. adjectiv
  • pronunție: -ciu pr. -cĭu
Intrare: luciu (lustru; -ri)
luciu lustru; -ri substantiv neutru
  • pronunție: -ciu pr. -cĭu
Intrare: Luciu
Luciu
Intrare: luciu (pin)
luciu pin