lucínă (lucíne), s. f. – Izlaz, imaș, pășune. Rut., ceh. lučina (Berneker 739; Drăganu, RF, II, 77. În Bucov. Der. din bg. luč (Conev 41) pare mai puțin probabilă.

lucínă f., pl. ĭ și e (ceh. lučina, pajiște. V. lîncotă, prelucă. Bern. 1, 739). Nord. Pajiște: Pe cel deal, pe cea lucină. Crește-o floare de sulcină (Neam. Rom. Pop. 4, 348). V. costină.