LOCVACITÁTE s. f. (Livr.) Însușirea, pornirea, obișnuința de a fi locvace; limbuție. – Din fr. loquacité, lat. loquacitas, -atis.

LOCVACITÁTE s. f. (Livr.) Însușirea, pornirea, obișnuința de a fi locvace; limbuție. – Din fr. loquacité, lat. loquacitas, -atis.

LOCVACITÁTE s. f. (Latinism rar) Pornirea, obișnuința, însușirea de a vorbi mult; vorbă multă, limbuție. Încheia triumfător într-o cascadă de replici care reduceau la neant locvacitatea prea încîntată de sine a omului. C. PETRESCU, O. P. I 40. Am fost de o locvacitate copioasă și susținută. IBRĂILEANU, A. 79.

locvacitáte (livr.) s. f., g.-d. art. locvacitắții

locvacitáte s. f., g.-d. art. locvacitáte

LOCVACITÁTE s. v. flecăreală, flecărie, flecărire, flecărit, limbuție, pălăvrăgeală, pălăvrăgire, pălăvrăgit, sporovăială, sporovăire, sporovăit, tăifăsuială, tăifăsuire, tăifăsuit, trăncăneală, trăncănit, vorbăraie, vorbărie.

LOCVACITÁTE s.f. (Rar) Limbuție. [Cf. fr. loquacité, lat. loquacitas].

LOCVACITÁTE s. f. calitatea de a fi locvace; limbuție. (< fr. loquacité, lat. loquacitas)

*locŭacitáte f. (lat. loquácitas, -átis). Calitatea de a vorbi mult, limbuție.

locvacitate s. v. FLECĂREALĂ. FLECĂRIE. FLECĂRIRE. FLECĂRIT. LIMBUȚIE. PĂLĂVRĂGEALĂ. PĂLĂVRĂGIRE. PĂLĂVRĂGIT. SPOROVĂIALĂ. SPOROVĂIRE. SPOROVĂIT. TĂIFĂSUIALĂ. TĂIFĂSUIRE. TĂIFĂSUIT. TRĂNCĂNEALĂ. TRĂNCĂNIT. VORBĂRAIE. VORBĂRIE.