locuit definitie

2 intrări

21 definiții pentru locuit

LOCUÍ, locuiesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și avea domiciliul undeva, a fi stabilit cu locuința undeva; a sta, a ședea undeva, a domicilia. 2. Tranz. (Înv.) A așeza pe cineva într-un loc; a stabili, a coloniza. – Din magh. lakni (după loc).
LOCUÍT, -Ă, locuiți, -te, adj. (Despre case, ținuturi etc.) În care locuiește cineva, unde sunt oameni. – V. locui.
LOCUÍ, locuiesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și avea domiciliul undeva, a fi stabilit cu locuința undeva; a sta, a ședea undeva, a domicilia. 2. Tranz. (Înv.) A așeza pe cineva într-un loc; a stabili, a coloniza. – Din magh. lakni (după loc).
LOCUÍT, -Ă, locuiți, -te, adj. (Despre case, ținuturi etc.) În care locuiește cineva, unde sunt oameni. – V. locui.
LOCUÍ, locuiesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și avea domiciliul, a fi stabilit cu locuința undeva. V. sta, ședea. Cu Haralambie Oanță se considera prieten. Locuiesc pe aceeași stradă. SAHIA, N. 95. Locuiam într-un sat de pe malul stîng al Buzăului. ODOBESCU, S. III 22. Acum și locuiau împreună. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ Tranz. (Rar) Am putea locui lumea satelor. EMINESCU, N. 33. El locuiește un măreț palat de vară. ALECSANDRI, P. III 83. 2. Tranz. (Învechit) A așeza pe cineva într-un loc; a coloniza. Drumul mare este prin mijlocul a cîteva sate de unguri, aduși și locuiți aice de domnii romîni. NEGRUZZI, S. I 193. ◊ Refl. Multe familii bogate ce se locuiseră în țară, pribegiră. NEGRUZZI, S. I 144.
LOCUÍT, -Ă, locuiți, -te, adj. (Despre o casă, un oraș, o regiune etc.) În care locuiește cineva, ocupat de locatari. Casă locuită. ▭ Peștera adîncă, în vechime locuită. ALEXANDRESCU, P. 137.
locuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. locuiésc, imperf. 3 sg. locuiá; conj. prez. 3 să locuiáscă
locuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. locuiésc, imperf. 3 sg. locuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. locuiáscă
LOCUÍ vb. 1. a domicilia, a fi, a sta, a ședea, (pop.) a hălădui, a sălășlui, (înv. și reg.) a băciui, (reg.) a sălăși, (înv.) a sălășui. (Mama a ~ o vreme la Bacău.) 2. v. popula.
LOCUÍ vb. v. coloniza, dăinui, dura, exista, fi, menține, păstra, perpetua, persista, rămâne, trăi, ține, viețui.
LOCUÍT adj. v. populat.
locuí (locuiésc, locuít), vb. – A trăi, a avea reședința. – Var. lăcui. Mag. lakni (Cihac, II, 511; Tiktin; Gáldi, Dict., 93). Rezultatul normal, lăcui, azi înv., a fost apropiat de loc. Cf. sl. lakuvati, care apare numai în acte de provenință română, și în bg. din Trans. lakuva (Miklosich, Bulg., 126). Der. locaș (var. lăcaș), s. n. (locuință), din mag. lakás; locuință, s. f. (casă de locuit), cu suf. -ință; locuitor, s. m.; conlocui, vb. (a trăi împreună), format după fr. cohabiter; conlocuitor, adj., cuvînt forțat de regimul comunist.
A LOCUÍ ~iésc 1. intranz. A fi așezat cu traiul (undeva); a trăi. 2. tranz. înv.A instala cu traiul (într-un loc nou). /<ung. lakni
LOCUÍT ~tă (~ți, ~te) (despre case, regiuni, ținuturi etc.) În care locuiește cineva; unde trăiesc oameni. [Sil. -cu-it] /v. a locui
lăcuì (locuì) v. a ședea într’un loc, a trăi undeva. [Ung. LAKN, forma literară locui a fost modelată după loc, cu care náre de a face].
locuì v. a ședea într’un loc, a trăi undeva. [V. lăcuì].
1) lăcuĭésc (vechĭ) și locuĭésc v. intr. (ung. lakni, a locui. Locuĭesc supt infl. luĭ loc). Șed, îs stabilit într’un loc: a locui într’o casă, într’un oraș, la țară. V. tr. Barbariĭ locuĭaŭ odinioară Dacia.
locuĭésc, V. lăcuĭesc 1.
locui vb. v. COLONIZA. DĂINUI. DURA. EXISTA. FI. MENȚINE. PĂSTRA. PERPETUA. PERSISTA. RĂMÎNE. TRĂI. ȚINE. VIEȚUI.
LOCUI vb. 1. a domicilia, a fi, a sta, a ședea, (pop.) a hălădui, a sălășlui, (înv. și reg.) a băciui, (reg.) a sălăși, (înv.) a sălășui. (Mama a ~ o vreme la Bacău.) 2. a popula. (Tribul ~ în nordul regiunii.)
LOCUIT adj. populat, (înv.) poporat, poporos, populos. (Un teritoriu ~.)

locuit dex

Intrare: locui
locui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: locuit
locuit adjectiv