LOCUÍ, locuiesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și avea domiciliul undeva, a fi stabilit cu locuința undeva; a sta, a ședea undeva, a domicilia. 2. Tranz. (Înv.) A așeza pe cineva într-un loc; a stabili, a coloniza. – Din magh. lakni (după loc).

LOCUÍRE s. f. Faptul de a locui undeva. – V. locui.

LOCUÍ, locuiesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și avea domiciliul undeva, a fi stabilit cu locuința undeva; a sta, a ședea undeva, a domicilia. 2. Tranz. (Înv.) A așeza pe cineva într-un loc; a stabili, a coloniza. – Din magh. lakni (după loc).

LOCUÍRE s. f. Faptul de a locui undeva. – V. locui.

LOCUÍ, locuiesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și avea domiciliul, a fi stabilit cu locuința undeva. V. sta, ședea. Cu Haralambie Oanță se considera prieten. Locuiesc pe aceeași stradă. SAHIA, N. 95. Locuiam într-un sat de pe malul stîng al Buzăului. ODOBESCU, S. III 22. Acum și locuiau împreună. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ Tranz. (Rar) Am putea locui lumea satelor. EMINESCU, N. 33. El locuiește un măreț palat de vară. ALECSANDRI, P. III 83. 2. Tranz. (Învechit) A așeza pe cineva într-un loc; a coloniza. Drumul mare este prin mijlocul a cîteva sate de unguri, aduși și locuiți aice de domnii romîni. NEGRUZZI, S. I 193. ◊ Refl. Multe familii bogate ce se locuiseră în țară, pribegiră. NEGRUZZI, S. I 144.

LOCUÍRE s. f. Faptul de a locui undeva. Atunci ne mutară în casele de sus, dîndu-ne spre locuire o sală mare. BOLINTINEANU, O. 263.

locuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. locuiésc, imperf. 3 sg. locuiá; conj. prez. 3 să locuiáscă

locuíre s. f., g.-d. art. locuírii

locuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. locuiésc, imperf. 3 sg. locuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. locuiáscă

locuíre s. f., g.-d. art. locuírii; pl. locuíri

LOCUÍ vb. 1. a domicilia, a fi, a sta, a ședea, (pop.) a hălădui, a sălășlui, (înv. și reg.) a băciui, (reg.) a sălăși, (înv.) a sălășui. (Mama a ~ o vreme la Bacău.) 2. v. popula.

LOCUÍ vb. v. coloniza, dăinui, dura, exista, fi, menține, păstra, perpetua, persista, rămâne, trăi, ține, viețui.

LOCUÍRE s. domiciliere, ședere. (~ lui acolo n-a durat mult.)

locuí (locuiésc, locuít), vb. – A trăi, a avea reședința. – Var. lăcui. Mag. lakni (Cihac, II, 511; Tiktin; Gáldi, Dict., 93). Rezultatul normal, lăcui, azi înv., a fost apropiat de loc. Cf. sl. lakuvati, care apare numai în acte de provenință română, și în bg. din Trans. lakuva (Miklosich, Bulg., 126). Der. locaș (var. lăcaș), s. n. (locuință), din mag. lakás; locuință, s. f. (casă de locuit), cu suf. -ință; locuitor, s. m.; conlocui, vb. (a trăi împreună), format după fr. cohabiter; conlocuitor, adj., cuvînt forțat de regimul comunist.

A LOCUÍ ~iésc 1. intranz. A fi așezat cu traiul (undeva); a trăi. 2. tranz. înv.A instala cu traiul (într-un loc nou). /<ung. lakni

lăcuì (locuì) v. a ședea într’un loc, a trăi undeva. [Ung. LAKN, forma literară locui a fost modelată după loc, cu care náre de a face].

locuì v. a ședea într’un loc, a trăi undeva. [V. lăcuì].

1) lăcuĭésc (vechĭ) și locuĭésc v. intr. (ung. lakni, a locui. Locuĭesc supt infl. luĭ loc). Șed, îs stabilit într’un loc: a locui într’o casă, într’un oraș, la țară. V. tr. Barbariĭ locuĭaŭ odinioară Dacia.

locuĭésc, V. lăcuĭesc 1.

locui vb. v. COLONIZA. DĂINUI. DURA. EXISTA. FI. MENȚINE. PĂSTRA. PERPETUA. PERSISTA. RĂMÎNE. TRĂI. ȚINE. VIEȚUI.

LOCUI vb. 1. a domicilia, a fi, a sta, a ședea, (pop.) a hălădui, a sălășlui, (înv. și reg.) a băciui, (reg.) a sălăși, (înv.) a sălășui. (Mama a ~ o vreme la Bacău.) 2. a popula. (Tribul ~ în nordul regiunii.)

LOCUIRE s. domiciliere, ședere. (~ lui acolo n-a durat mult.)

LOCUIRE. Subst. Locuire, domiciliere. Conviețuire, coabitare (jur.). Stabilire, instalare, oploșire (rar). Găzduire, adăpostire, adăpost, aciuare; închiriere; abitație (jur.). Locuință, domiciliu, adăpost, casă, acioală (rar), aciuaș (rar), sălaș (pop.) Domiciliu permanent, domiciliu temporar, cvartir (reg.). Adresă. Locuitor, locatar, chiriaș, subchiriaș, sublocatar. Gazdă, găzdaș (reg.), găzdoaie (înv. și reg.), amfitrion (livr.), stăpînul (stăpîna) casei. Adj. Domiciliar. Găzduit, adăpostit, oploșit, pripășit. Locuibil; locuit. Vb. A locui, a domicilia, a-și avea domiciliul, a fi stabilit (undeva), a sta, a ședea, a sălășlui (pop.). A locui împreună (laolaltă), a coabita (jur.), a conviețui. A se stabili (undeva), a se instala (undeva). A trage în (la) gazdă, a se așeza în gazdă, a rămîne în gazdă, a ședea (a sta) în gazdă, a găzdui; a lua cu chirie, a închiria, a ședea (a sta) cu chirie; a se adăposti, a-și găsi adăpost, a se aciola (rar), a se aciua, a se oploși, a se pripăși. A primi în gazdă, a găzdui, a sălășlui (pop.); a da cu chirie, a închiria, a subînchiria, a adăposti, a da adăpost, a oploși, a pripăși. V. construcție, existență, încăpere, locuință, locuitor.