LOCȘÓR, locșoare, s. n. Diminutiv al lui loc. [Var.: locușór s. n.] – Loc + suf. -ușor.

LOCUȘÓR s. n. v. locșor.

LOCȘÓR, locșoare, s. n. Diminutiv al lui loc. [Var.: locușór s. n.] – Loc + suf. -ușor.

LOCUȘÓR s. n. v. locșor.

LOCȘÓR, locșoare, s. n. Diminutiv al lui loc. 1. v. loc (I 2). Parcă ai vrea să afli ce locșor a căzut la fitecine dintre cei ce odihnesc acolo [în cimitir]. DELAVRANCEA, S. 214. Nici o cetate nu voia să-i dea un locșor unde să trăiască în pace. ODOBESCU, S. III 292. Bun locșor că le-am gătit La vîrful paloșului. TEODORESCU, P. P. 44. 2. v. loc (II 2). (Ironic) Vezi pe eroul nostru cu un locșor bun, cu lefșoară grasă. GHEREA, ST. CR. I 279. – Variantă: locușór (ISPIRESCU, L. 139) s. n.

LOCUȘÓR s. n. v. locșor.

locșór/locușór s. n., pl. locșoáre/locușoáre

locușór v. locșór

locșór/locușór s. n., pl. locșoáre/locușoáre

LOCȘÓR s. v. placentă.

locșor s. v. PLACENTĂ.